Zilele trecute, a batut la usa redactiei o batrina. Coborise parca din poeziile lui Cosbuc. Sau din povestile lui Slavici. Era imbracata saracacios, dar ingrijit. Raspindea un miros puternic de naftalina, semn ca pentru calatoria la Bucuresti isi scosese hainele cele bune, din odaia de la drum. Incerca sa-si ascunda cu un toiag infirmitatea unui picior.
Femeia s-a asezat sfios intr-un colt, tinind strins doua sacose de rafie. Una plina cu “de-ale gurii”: slanina, brinza, ceapa, oua... Din cealalta scotea capul, tantos, un curcan cu margele rosii.
“V-am adus si eu cite ceva, ca pe-aici e scumpe toate”. Asa a invatat-o viata: cind ai treaba pe undeva, nu te duci cu mina goala. “Nu, maicuta, astea le iei matale frumusel si le duci inapoi acasa. Dar care ti-e necazul?”. Peste fata batrinei, pe care timpul si grijile au sapat santuri adinci, a coborit o umbra de dezamagire.
Da’ ce, produsele ei nu sint bune?! Sau la mijloc e vreun mismas, sa intre altu’-n fata?!
Batrina avea dreptate. O viata intreaga a invatat ca, daca vrea sa rezolve ceva, trebuie sa dea spaga. Sau bacsis. De mita n-a auzit, ea stie de plocon. De-a lungul vremurilor a dat si la primar, si la doctor, si la dascal, si la padurar, si la brigadier, si la secretarul de partid, si la seful de raion. Pe popa nu-l pune la socoteala, acolo e voia lui Dumnezeu.
Le-a dat la toti si uite ca n-a murit de foame. I-a mai ramas si ei o bucata de malai sa duca la gura. S-a descurcat.
Nimeni n-a refuzat-o vreodata. Toti au primit darul cu amindoua miinile. Pina in ziua cind ouale din papornita s-au dovedit a fi stricate. De atunci, batrina e “persona nongrata” in primarie. I-a spus-o clar secretarul: “Pleaca, babo, sa nu te mai prind pe-aici ca-ti rup picioarele!”. Nici macar nu i le mai poate rupe pe amindoua, caci unul e frint de mult.
I l-a taiat osia carutei,
