Două rondeluri (rondeaux) ale lui Charles d'Orléans (1394-1465), îmi oferă o cale spre Pastelurile lui Vasile Alecsandri. Fiu de rege, tatăl altui rege, poetul francez nu avea să domnească la rândul său. La o scară mai redusă, Alecsandri îi seamănă: fără a se fi născut prince du sang, şi nici "os de domn" ca în Principatele româneşti, el a avut totuşi ocazia (reală) să decline onoarea de a deveni domnitor al Moldovei, pentru a lăsa cale liberă spre Unire lui Alexandru Ioan Cuza, căruia, timp de un an şi jumătate, îi va fi un preţios ministru de Externe.
Era de multă vreme un indiscutabil clasic al literaturii române - un "clasic-răscruce", ca să zic aşa, inevitabil în câteva genuri literare: dramaturgie, proză, memorialistică şi epistolar, deschizător de drumuri în culegerea folclorului poetic şi poet el însuşi. Recitindu-i întreaga creaţie poetică, cu consideraţie pentru inspiraţia sa civică, legendele istorice în versuri etc., am constatat că "rege al poeziei", acceptabil ca atare şi la începutul secolului XXI, devenise Alecsandri abia la vârsta de cincizeci de ani, prin 1868 şi 1869... Mai înainte, o serioasă criză avusese loc în viaţa autorului după 1865, tocmai într-o perioadă când gustul literar - şi mai ales poetic - suporta o netă mutaţie. Spre lauda sa, el nu se refugiază în simpla re-confirmare a mai vechilor reuşite, ci se pune la îndoială, într-un proces de gravă luare de conştiinţă.
"în noile condiţii - spune Paul Cornea în admirabila sa prefaţă la Pasteluri (Albatros, 1972, colecţia Texte comentate, Lyceum) - în care însăşi emulaţia talentelor şi competiţia scrierilor făcea posibilă o determinare estetică şi nu doar civică a producţiei literare, canţonetele comice şi micile gingăşii lirice în vers fluid nu mai puteau satisface spiritele, cu atât mai puţin justifica o situaţie artistică privilegiată". Cât de bine defineşte
