În Europa, veacul naţionalismului s-a petrecut. Bilanţul său include eşafodarea identităţilor naţionale moderne şi conflictul lor succesiv, soldat cu două războaie mondiale. Astăzi, toată lumea descurajează (cu o relativă ipocrizie) asumarea propriei identităţi. Pomenesc de ipocrizie pentru că, deşi participăm, tot mai intim, la construcţia europeană, rămînem competitori simbolici pe piaţa patrimoniilor specifice. Altfel spus, venim în UE cu România, ca imagine de marcă a românilor. Cu istoria noastră - rescrisă -, cu figurile panteonului nostru, cu "gloriile" de care ne-am învrednicit atunci cînd am dialogat cu popoarele vecine sau din alte zări. Pe scurt, cu tot ce ne reprezintă mai bine, de la marii creatori şi interpreţi, pînă la darul unei geografii transformate, odată cu infrastructurile, în ofertă turistică. Operaţiunea de "branding" naţional a demarat de numai cîţiva ani şi n-a fost dusă la capăt. Se cuvine să ne întrebăm din ce motive. Înainte de orice, aş spune că ratarea s-a produs din pricina clivajului rural-urban, dar şi pentru că societatea civilă (laică & pro-occidentală) nu a comunicat realmente cu guvernele, orientate electoral spre majoritatea tăcută. Am vorbit pe mai multe voci şi am urmărit ţinte contradictorii. ONG-urile s-au abonat la proiecte agreate de sponsorii externi (integrarea ţiganilor, SIDA, planificarea familială sau egalitatea şanselor), în vreme ce agenţiile guvernamentale au produs pe bandă "eterne şi fascinante Românii" pseudo-athonite şi idilic-retrograde. Din păcate, problema nu acuză divergenţa programelor şi eterogenitatea surselor de finanţare, cît persistenţa fracturii efective de care suferă societatea românească. E fractura dintre ţărani, proletarii suburbani sau muncitorii emigraţi temporar şi lumea liberală care îngroaşă treptat clasa de mijloc orăşenească. Dar şi fractura dintre agenda politică europeană şi subcu