La douazeci de ani, ma duceam cu Dan prin manastiri si cimitire ca sa desenez capitele si statui de marmora. Tinerii cu originea sociala sanatoasa faceau cursuri de pregatire la Arhitectura, dar noi, cei putrezi si cu un miros de clasa pestilential, ne descurcam cum puteam.
Cimitirele mai prezentau avantajul ca babele ne indopau cu coliva, fara sa se simta indreptatite sa se uite tot timpul cum desenam ingeri si sa ne sufle in ceafa. Acum stiu de ce n-am ajuns sa desenez bine: prea multa coliva si prea putina carne.
Intr-o zi, o baba s-a oprit sa ne sufle in ceafa, fara sa ne ofere coliva: "Baieti – ne-a zis ea, ca si cum umbla de mai multi ani dupa doi tineri talentati si flamanzi, ca sa le comunice marea taina – voi stiti cu cine am invatat eu sa pictez? Cu cei mai mari artisti nemti si francezi!".
La douazeci de ani, orice femeie trecuta de saizeci ti se pare baba. Mai ales cand e imbracata in negru si-si face de lucru intr-un cimitir. La douazeci de ani, stiam tot ce gandeam ca merita sa stim despre cei mai mari artisti nemti si francezi. De pilda, ca erau de mult istorie. Insasi istoria! Daca in spatele nostru s-ar fi oprit un mos cu barba alba, treaca, mearga. Istoria e plina de mosi.
De ce nu s-ar fi ratacit si un roman printre ei? O babuta, insa, aproape chioara, pitica si cu picioarele rasucite si infasate in proteze, ce treaba avea ea cu istoria?
N-am luat-o in seama nici cand a inceput sa ne spuna ce-o invatasera candva Petrascu si Eustatiu Stoenescu. Fiind de-ai nostri, Petrascu si Stoenescu ne pareau cumva abordabili, desi morti. Ii gaseam abordabili si prin faptul ca le vazusem mormintele. Ca le-am fi putut desena, in vreme ce la numai doi metri sub placile de marmora isi dormeau somnul de veci chiar Petrascu si Stoenescu.
Am privit-o atent si abia cand mi-a luat creionul din mana si s-a
