Solicitarea colegului meu de la Bordeaux m-a pus de data aceasta într-o poziţie delicată: cum să vorbesc despre "situaţia ştiinţelor sociale în ţările postcomuniste"? De abia dacă ştiu cîte ceva despre situaţia lor în ţara noastră - şi aceasta din proprie experienţă, nu ca specialist în domeniu. Nu este vorba despre asta - m-a asigurat colegul meu. Studenţii noştri în doctorat nu ştiu mai nimic despre situaţia şi particularităţile ştiinţelor sociale în Europa de Est, aşa că le prinde bine să afle cîte ceva de la cineva de acolo. Am convenit şi le-am prezentat cîteva informaţii generale şi unele consideraţii personale. Nu am putut evita însă cu desăvîrşire un anumit sentiment de impostură... Cineva de acolo... Nu mai avusesem acest statut din prima jumătate a anilor '90, cînd, în euforia (re)descoperirii europene, am fost invitat să ţin zeci şi zeci de conferinţe şi am participat la zeci şi zeci de colocvii în calitate de "nativ", de românolog, estolog sau balcanolog de serviciu, învestit cu expertiză doar pentru că "veneam de acolo" şi ştiam să vorbesc frumos. De fapt, cam toţi conaţionalii noştri de pe listele de experţi estici din acea vreme ar trebui să recunoască - dacă ar putea să treacă peste vanitatea de a considera că doar calităţile lor intrinseci se află la originea succesului repurtat - că am îndeplinit cu toţii un rol, probabil necesar la acea vreme, cel de "exeget naţional", mult mai mult decît cel de expert profesional. Războiul Rece aruncase "cealaltă Europă" într-o zonă de lipsă de transparenţă şi de inteligibilitate, sovietologia se cam înşelase în previziunile sale, totul era de descoperit şi de înţeles. Sub îndrumarea şi controlul Occidentului, am devenit astfel - mai mult sau mai puţin, de la caz la caz - persoane publice, purtate în onor prin tot felul de foruri internaţionale nu în calitatea noastră de specialişti (suspectată din principi