Povesteam în numărul trecut despre revenirea în sufletul meu a Studioului Casandra. Adică, resuscitarea interesului meu nemimat şi neoficial faţă de absolvenţii Universităţii teatrale şi cinematografice din Bucureşti. Realitate de care mă ocup consecvent de treisprezece(ptiu, drace!) ani. Schimbarea evidentă a metodei de lucru din şcoală, acum mai flexibilă, mai dinamică, mai modernă, contactul studenţilor cu mai mulţi profesori la clasă, pe perioada studiilor, s-a dovedit, în spectacolele pe care le-am văzut timp de o săptămînă, absolut inspirată. A trecut pragul experimentului. Actorii care termină anul acesta ni se înfăţişează în ipostaze diferite, sînt provocaţi să privească atent în interiorul lor, sînt provocaţi să se descopere mai repede şi mai responsabil, joacă în vreo şase spectacole la secţia de actorie şi în nu ştiu cîte vor urma ale colegilor absolvenţi de la regie. Arată bine pe scenă, îşi stăpînesc - sau caută să o facă cît mai bine - vocea, rostirea, limba, îşi cunosc limitele, îşi cunosc corpul şi ce anume pot face sau nu pot face cu el, se mişcă bine, expresiv, cîntă, dansează, unii chiar superb, cu conştiinţa imprimată de mecanismul mişcării, sondează în personajele pe care le interpretează, încercînd de fapt să se cunoască, să-şi înţeleagă aventura în lumea teatrului. Nimeni nu poate ştii cîţi dintre ei îşi vor face meseria, cîţi vor ajunge nume importante, cîte abandonuri vor fi, nimeni nu poate ştii dacă cei care au atras atenţia acum, în această etapă a pregătirii şi existenţei lor artistice, chiar au cel mai semnificativ potenţial şi vor reuşi pe termen lung sau revelaţiile vor urma. Pentru că această profesiune trebuie privită pe distanţă lungă, energiile şi emoţiile trebuie, şi ele, dozate pentru o călătorie întinsă, iniţiatică, oricît ai fi de experimentat. Complexitatea pregătirii lor, în acest moment al absolvenţei, mi se pare că îi