Ziceţi voi cum ştiţi, eu zic cum am apucat". Aşa "sting" o polemică personajele (scuzată fie-mi generalizarea...) lui Caragiale. E cusurul lor: într-o "soţietate fără prinţipuri" fiecare speculează cum crede cutuma, ca să-şi motiveze starea pe loc. Altfel spus, o revoltă a "fondului" neschimbător contra "tezelor" lovinesciene. Lovinescu accepta, la rîndu-i, existenţa unui "genotip" cultural pe care mediul îl poate influenţa, dar nu oricît de mult. Credea, totuşi, că "bagajul" acesta, periodic dezorganizat de influenţe, trebuie adaptat "călătoriei" pe care te pregăteşti s-o faci şi, mai ales, momentului cînd pleci la drum. De aici nevoia de "revizuiri". Iconoclaştii care am devenit îi răzbună pe iconodulii care am fost.

Despărţirile necesare, modelele lăsate în urmă (şi, uneori, privite de sus) pe măsură ce ajungi să te "pricepi" (amintindu-mi, fără să fie vreo legătură, de "creşterea" intelectuală, deodată cu "descreşterea" afectivă a lui Charlie, din Flori pentru Algernon) sînt teme ce revin în "istoria" criticii literare ori culturale. Despre "marja" de flexibilitate a propriului "sistem", condiţionat, fără scăpare, de toate cele care l-au precedat, Lovinescu a scris, nuanţat. Paginile de Critice în care şi-a reetalonat instrumentele, spre a ocoli o rutină păguboasă pentru el şi nedreaptă pentru autorii discutaţi, au ajuns, prin grija lui Ion Simuţ, o singură carte: Revizuiri, publicată în 2003 la Paralela 45, cu o prefaţă de Mircea Martin.

"E vremea unei revizuiri" sună, ambiguu, argumentul pe care îl aduce Lovinescu în sprijinul acestei utile actualizări critice a unor păreri vechi, sau măcar în parte învechite. Spune, mai apoi, că "trăim însă în timpuri neasemuit de rare". Constatarea e, în anii aceia, oarecum de domeniul evidenţei. O va întări Eliade, deosebind istoria de cultură, dar neputînd, totuşi, ignora influenţele pe care p