E din nou la moda brandingul de tara. Tara nu e chiar bine vazuta pe Wall Street, asa ca e momentul s-o mai cosmetizam un pic. N-o intrebam pe ea, ca nu stie, nu e dusa la oras.
Chemam un consultant. Doar el poate intelege sufletul strainului caruia ii iese romanul in fata, noaptea, pe o strada pustie. Cum sa facem ca strainul asta sa nu se mai sperie, ba chiar sa-l indrageasca pe roman? Cu tara lui cu tot?
Naiba stie. Dar asta nu ne poate opri sa nu incercam. Mai ales ca s-au schimbat sefii la Guvern, cel care, potential, sta pe un buget de publicitate de cateva zeci de milioane de dolari. Bani multi, cu margini de profit generoase si munca usoara: stai si te gandesti. Dupa care mai stai putin, te mai gandesti putin si te duci la club, sa tragi o lin...
Totusi, despre ce e vorba in brandingul acesta de tara?
Simplu: ce-ti vine in minte cand iti spun cuvantul Thailanda? Ok, ce-ti venea in minte inainte de tsunami? Hai ca nu-i greu: plaje exotice, thailandeze prietenoase, fructe de care n-ai auzit si un pachet complet sub 2.000 de dolari de cuplu, zece zile. Suna a stereotip si chiar asta si este: brandingul este de fapt crearea unui stereotip misto. Unul cool, daca se poate.
Ca si la masini, exista doua mari tipuri de branduri: cele pamantene, practice, utile, serioase si fara figuri: Ford, Renault, Volkswagen sau CitroIn (sa le spunem commodity brands). Dincolo de ele, cum urci pe scara facuta din carti de credit din ce in ce mai aurii, ajungi la brandurile-cult, de le zice la fel si-n englezeste. Porsche. Bentley. BMW.
Sau Mini, cel dinainte de preluarea germana – o legenda care nu mai avea nici o legatura cu valoarea intrinseca a masinii. Nu toate masinile acestea au inceput prin a fi scumpe si dorite. Toate, dar absolut toate erau complet inexistente acum 150 de ani.
Si putine dintr
