Nu trebuie sa privesc in calendar ca sa stiu ca vine primavara. O neliniste blanda, catifelata si fara obiect ma pune in garda. Brusc, devin atent si ma pregatesc de drum.
Cand simt ca se apropie primavara, abia astept sa ies din Bucuresti, sa ajung in locul meu secret de la tara. Acolo, in imensitatea campiei si desisul unui rest din Codrii Vlasiei, se petrece poate cel mai tulburator miracol al renasterii vegetale. Cu o graba nebuna, natura iese din hibernare - gheata helesteului isi crapa oglinda cu un vaier de era geologica, mugurii eclozeaza si plesnesc in rafale, copacii fosgaie de frunze minuscule iar la poale, pamantul se incovoaie sub apasarea launtrica a tuberculilor gestanti, a florilor de tot felul, care isi intind lenes radacinile ca bratele unei femei frumoase, abia trezite din somn.
Sub ochii tai se savarseste ritualul miraculos al invierii in culori si parfumuri solare - un moment tainic si aproape religios, cand totul germineaza, se desface, se scutura de tina si, intr-o zvarcolire muta, tasneste apoi navalnic spre lumina. Nimic nu se poate compara cu aceasta colosala trezire clorofilica. Totul se schimba si creste cu o viteza gigantica. Intr-o secunda de neatentie, ai pierdut totul. Ai pierdut slujba divina a creatiei. Sub ochii tai, Dumnezeu picteaza din nou lumea, in culori si forme fara egal, in nuante si petale smulse chiar din straiele ingerilor. Natura iese din cuibare, in timp ce mestecenii isi plang melancolia cu lacrimi de seva dulce.
In oras nu poti vedea asa ceva. Ca sa prinzi un 1 Martie adevarat trebuie sa-ti schimbi locul si biografia. Trebuie sa te mai nasti o data, undeva la tara si, daca se poate, intr-un alt timp, ca sa-ti vezi bunicii cum varuiesc cu sineala casa, prispa, gardul si pomii din gradina, cum atarna cate un snur rozaliu in copaci, in grinda, in fanar, pe dobitoace si pe gaini, spre bucuria momentu