In cautarea primaverii.

Sunt atat de departe de padurea copilariei mele si uneori mi-e atat de dor de ea, incat simt cum degetele mi se arcuiesc incet, ca si cum ar vrea sa prinda in causul lor mugurii carnosi, gata sa plesneasca in lumina primaverii apropiate. Ma misc printre lucrurile din casa cu pasi moi, ca si cum as calca pe muschiul umed de langa alunul cel mare din curtea copilariei sau, alteori, cu pasii apasati cu care urcam pe vremuri cararea ingusta, catre poiana.

Prizoniera in padurea de blocuri, mi-am umplut casa cu zeci de flori, le numar si le stiu fiecare frunza si caut cu infrigurare fiecare transformare a lor, amintindu-mi cu emotie si acum, dupa atatia ani, de dimineata aceea in care l-am cunoscut pe El, regele padurii mele, de la care am invatat lectia anotimpurilor.

Zapada nu se topise inca de peste tot, mai erau in locurile umbroase petece albe, din care se inaltau firave primele ierburi. Parea ca va ploua, si o lumina galbuie se strecura printre copaci, cu un fel de moleseala, care prinsese in mreaja ei lumea. Am trecut puntea peste apa. Cararea era uda, copacii se aplecau peste spuma involburata ce se zdrobea de pietre. Toate curgeau si se scurgeau catre valea cenusie. In torente mai mari si mai mici, care serpuiau grabite peste tot, iarna disparea inghitita de pamant. Era un loc pe unde treceam intotdeauna cand intram in padure. Era acolo si un copac pe care-l atingeam ori de cate ori treceam pe langa el. Nu era cel mai inalt, dar cred ca era cel mai batran, caci avea cel mai gros trunchi, ciuruit de gauri si vizuini pentru salbaticiuni. Popoare de furnici il masurau vara, in sus si in jos, ascunzandu-se, cand venea toamna si vremea se racea, in muschiul gros, verzui, care-l acoperea ca o platosa. De multa vreme nu mai incapeam in scorbura lui, in care ma ascundeam, cand eram mai mica, si pandeam cum vine primavara. Pute