Moastele Sfantului Ciprian, aparator de vraji si blesteme.
Trecem pe langa ea facandu-ne cruce, dar fara sa stim ca intre peretii inveliti in picturi cu arhangheli si sfinti, Biserica Zlatari ascunde o comoara inca si mai de pret: mana Sfantului Ciprian, marele ocrotitor de vraji si blesteme. Prinsa in menghina unor blocuri matahaloase, biserica e tot ce a mai ramas din stravechiul Pod al Mogosoaiei, din imensul patrulater spiritual format candva in inima Capitalei: Sarindari, Batistei, Stavropoleos.
Stralucirea si fala de altadata au disparut pentru totdeauna: curtea cu havuzul ei din piatra fasonata de mesteri italieni, hanul zlatarilor, cimitirul cu morminte voievodale, arhondaricul cu odai boieresti, la care trageau patriarhul Alexandriei si alti oaspeti de vaza. Istoria, atat cat s-a pastrat, sta refugiata laconic pe usa ce duce la pangar: "Loc de inchinaciune al aurarilor (zlatarilor) greci, ridicat de Constantin Voda pe fundatia unui schit de la 1560".
Cu greu gasesti in tot Bucurestiul o biserica mai stramtorata si mai oropsita, cu peretii afumati pana in tavan, cu frumoasele ei vitralii prafuite si, pe alocuri, sterse. Chiar si asa, parintele Diaconescu da slava lui Dumnezeu si multumeste pentru toate cate sunt acum. In anii 80, Zlatari ar fi trebuit sa fie rasa de pe fata pamantului. Era in capul listei de biserici dezafectate. Era prinsa in planul de sistematizare ceausist. Zi de zi, cohorte de activisti si arhitecti inspectau locul, in timp ce buldozerele incepusera deja sa curete zona, iar camioanele stateau gata pregatite sa incarce odoarele si sfintele icoane. Brusc si absolut inexplicabil, mai marii partidului s-au razgandit, lasand biserica la locul ei.
Nimeni nu stie cum anume a fost savarsita minunea, dar oamenii au inceput sa vorbeasca. Nu putea fi decat rodul credintei, rugaciunile fierbinti si lacrimile batranului preo
