Picu. Sunt ani de atunci. Veneam spre casa dupa o furtuna mare, de primavara, si ma simteam tare singura.

Obisnuiam sa am mereu un animalut langa mine: pui de gaina si rata, pe care-i duceam apoi la bunica, la tara, cate-o pisica, dar in anul acela nu aveam nici un prieten necuvantator. Si m-am rugat in gandul meu sa gasesc, ca in basme, un ceva, un sufletel cat de mic, care sa-mi fie aproape. Mergand asa, cu privirea in pamant, am vazut langa coltul unei cladiri un pui golas de vrabie, picat probabil din cuib sau luat de furtuna. Nu mai misca, dar citisem niste carti de zoologie, despre animale readuse la viata dupa ce aproape murisera, si nu stiu ce m-a facut sa-mi inving retinerea in fata a ceea ce parea a fi un pui mort. L-am luat in palma si, incalzit, a inceput sa miste. Nici atunci nu credeam ca va trai, la cat de mic si urat era. Fiindca, da, era si urat si, dupa cum a zis mama, si neinteresant: "O vrabie, acolo". Dar odata pus in buzunarul unui halat de casa si hranit cu paine, a inceput sa faca o galagie de zece ori mai mare ca el si sa se bucure asa de tare cand venea mamica lui - adica eu - acasa, ca nu se putea sa nu-l bagi in seama si sa nu te induiosezi. A crescut incetisor si s-a facut o vrabiuta adevarata. L-am botezat Picu. Acum manca la masa cu noi, sau mai bine zis, pe masa, urcat pe marginea farfuriei si infulecand paine cu sos, orez fiert sau legume ori fructe, pana ce i se umfla gusulita si i se zbarleau penele. In rest, statea pe mana sau pe umarul meu si, cand adormea, se cuibarea in par, langa ureche, ciripind somnoros. M-am chinuit mult sa-l invat sa zboare - el voia sa mearga, ca noi. Pana la urma, zbura prin casa si ciripea de mama focului. Poate n-ati avut timp sa observati vrabiutele maronii, si deloc "gatite", care sunt mereu in preajma noastra. Ei bine, dupa ce l-am avut pe Picu, am descoperit ce istete si vesele sunt. Ave