A fost pictor-taran si a umplut lumea de bucurie cu inchipuirile lui. Acum picteaza in cer, dar amintirea pe care a lasat-o mai lumineaza inca Muntii Zarandului, locul nasterii sale, pe care l-a iubit mai presus de orice.
Intalnire in Rai
Traia sus, deasupra pamantului, in camesoiul lui de canepa inalbita, stapan peste toate privelistile si intamplarile din Muntii Apuseni. Avea o casa din lemn, intr-o curte cu iarba, si-n mijlocul ierbii erau soarele, sevaletul si scaunelul pe care sedea. Isi tinea culorile si pensulele in poala, umbrit de borul unei palarii uriase, de sub care i se vedeau doar fuioarele aspre ale mustatilor. Cand l-am vazut prima data, picta primavara. Pe dealuri inflorisera merii, si Ion Nita Nicodin le scutura florile pe panza lui. Florile curgeau ca o ploaie, albe si luminoase, pe toata suprafata tabloului.
- Cum v-ati apucat de pictura? Doar sunteti taran! Ati muncit o viata intreaga la vite si la pasuni.
- Si eu, ca cioara. M-am pus in varful gardului.
- V-a indemnat cineva?
- Ba.
- Si-atunci?
- Aveam eu demult o iubire: muntii astia, care au o frumusete prea mare, ca sa nu afle si altii de ea. Asa ca am strigat-o pe Rozalica, i-am cerut scaunul de la bucatarie si i-am zis ca de atunci inainte oi picta.
Si a pictat. Ani de-a randul. Fara scoala, fara modele, dar bantuit de privelisti, ars de-aceeasi statornica dragoste pentru locul nasterii lui: munti si paduri, livezi si pasuni, case si nori, cimitire, biserici si joagare, oameni si vite, obiceiuri si datini, cum tin motii traditia, armindenul, boboteaza si nunta, suisul la targul de fete de pe Gaina si pe falnicul Avram Iancu, craiul muntilor si al motilor.
Cand a deschis prima expozitie in Bucuresti era iarna. Lumea era ingropata in zapada si Nita si-a coborat tablourile din munte pe cai. Le-a expus fara rame: unul alaturi de al