* Dan Sociu, Fratele păduche, Editura Vinea, 2004. Se pare că nu am pierdut nimic necitind volumul de debut al lui Dan Sociu - poet douămiist, fracturist, coautor în mai multe antologii ale Clubului 8 de la Iaşi - de vreme ce al doilea volum al său reia şi prima carte, borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă. Bizara procedură realizează un contrapunct ce ar trebui să ne restituie, poate cam devreme, "portretul întreg al unui poet aflat la ieşirea din adolescenţă" şi pe care "facturile şi fracturile îl obligă, din păcate, ca de acum înainte să scrie altfel". Avertismentul, plin de-o ironică responsabilitate, împarte cartea în două, sfidînd cronologia, căci Sociu cel bătrîn, la 25 de ani, deschide cartea, iar Sociu cel tînăr o continuă cu toată inconştienţa începutului. Unii ar zice că cei doi Sociu nu aveau "marfă" de-o nouă plachetă şi că ar fi trebuit să mai aibă răbdare. Alţii chiar zic că şi un singur poem poate modifica... lumea. Eu cred că Sociu a făcut bine reeditîndu-şi volumul de debut, chiar schiţînd în introducere o posibilă evoluţie a sa, deprimantă şi epatantă simultan, detaşată şi colată (încă) pe rupturile schizoide ale fracturiştilor. Cel mai bun motiv de republicare e circulaţia aproape folclorică (în mediile cool) a unui poem al său, pe care-l credeam ba din Planeta Moldova, ba din unul dintre fraţii Vakulovski: "dragostea mea dragostea noastră / e prea frumoasă / eu zic să n-o stricăm / pe noi eu zic / s-o păstrăm / pentru vreun doctor / ceva". Ei bine, e de Dan Sociu, din noul său volum, Fratele păduche. Cum era Sociu tînăr (acum vreo patru ani, adică), pe vremea cînd ridica sălile critice în picioare la Sighişoara şi era taxat, la o lectură publică la Viena, ca "fucking good", cum ne spune în postfaţa repetată la cele două volume, O. Nimigean? Era prozaic şi minimalist, oniric-biografic şi nostalgic al unui trecut "naşpa" şi "greţ