Elevii au vacanţe de vară de cîte trei luni (vă mai amintiţi vacanţele de vară?). Studenţii mai au ceva sesiuni de examene în timpul verii. Dar, ca şi elevii, au vacanţă de Crăciun şi de Paşti. Pe lîngă ele, concediul de 20 de zile cu care se trezeşte absolventul proaspăt angajat, pare o meschinărie. Mai ales că nici acela nu se obţine chiar uşor şi nu e totdeauna în perioadele "bune" ale anului. Reflexul de a pleca vara în vacanţă se poate transforma în frustrare cînd în august, de exemplu, trebuie să stai la serviciu. Pe de altă parte, trebuie bine înţeles că ritmurile vieţii se schimbă oricum. Omul nu se mai duce ca pe vremuri, de îndată ce se încălzeşte afară, cu toată familia, în vizită la conacul unui prieten boier, la care poate să stea şase luni. Şi să se întoarcă înainte de a da noroaiele şi zăpezile care să blocheze drumurile. Acum nu mai sînt trăsurile şi nici noroaiele de altădată. Sînt avioane şi autostrăzi. Omul se poate duce pentru cîteva zile şi la capătul lumii. Unii mai cu bani (de regulă cei cu bani nu prea au timp, iar cei cu timp nu prea au bani) au descoperit că pentru a le prii scurtul concediu, trebuie să meargă cît mai departe. Distanţa mare poate compensa, într-un fel, scurtimea timpului. Cu cît te duci mai departe, cu atît ţi se pare că ai plecat de mai mult timp de acasă, chiar dacă parcurgi miile de kilometri în doar cîteva ore. Două zile în Honolulu... perfect. Parcurgerea distanţei funcţionează ca un filtru, ca o cameră de depresurizare a unui submarin. Grijile şi stresul se scutură în urma ta ca apa. Cu viteza unui avion le depăşeşti aproape la propriu (necazul e că ele te mai pot ajunge acum din urmă prin telefonul mobil, care-ţi sună şi-n gaură de şarpe). E adevărat, cînd pui piciorul pe aeroport la întoarcere, grijile îţi sar

din nou, cu toatele, în spinare. Dar în sfîrşit, să zicem că eşti, chipurile, refăcut şi le poţ