Linda O'Meara nu era chiar atît de urîtă, dar puţină lume îşi dădea seama de acest lucru, atît de bine reuşea să-l ascundă. Părul des şi blond îi cădea inform peste faţă, lăsînd să se vadă doar ochelarii oribili, cu rame groase, de sub care clipeau des nişte ochi albaştri, mereu somnoroşi. Pantalonii de trening şi cele trei tricouri lălîi, puse unul peste altul, reuşeau să ascundă cu totul forma sveltă a trupului, iar mersul încovoiat, cu braţele încrucişate, strîngînd la piept cîteva cărţi, nu te lăsa să bănuieşti măcar ce sîni frumoşi avea. Era însă caldă, prietenoasă şi mă privea cu bunăvoinţa sceptică pe care o ai faţă de cineva care trăieşte cu capul în nori, departe de realităţile vieţii. Ca profesor invitat la Universitatea din Michigan, eram, într-adevăr, în măsură să ignor realitatea. Suspendat între două lumi, lăsat de capul meu, aveam un an întreg în care să mă dedic mie însumi. Predam de plăcere, scriam cu entuziasm, observam cu interes şi mă amuzam copios. Linda mă asculta cu atenţie, iar tot ce-i spuneam i se părea interesant, dar extravagant şi cam frivol. Umorul nu este însuşirea cea mai egal răspîndită în Midwest. Uneori, în loc de orice altă replică, murmura "eidriăn, eidriăn...", accentuînd puternic prima silabă şi lăsîndu-le pe celelalte să se stingă lin. Era un fel de a spune "ce ştii tu, care crezi că tot ce zboară se mănîncă şi că oricine-ţi zîmbeşte te iubeşte". Ce-i drept, de zîmbit se zîmbea mult pe acolo, era ceva care ţinea de cultura lor. Ori de cîte ori te încrucişai cu cineva pe culoare, regula nescrisă cerea să desfaci larg fermoarul de la gură şi să spui cel puţin un hi. Impresia era de camaraderie fără frontiere. Deşi foarte tînără, Linda era mai sceptică decît mine. Terminase prima fază a studiilor universitare şi lucra ca profesor asistent, pregătindu-şi o vagă teză de doctorat. Avea un proiect de mariaj la fel de vag ca şi