Cincisprezece ani de tranzitie chinuita au facut din romani un popor de pesimisti. Dupa atita amar de vreme, si vestile bune sint prilej de angoasa. Intarirea leului fata de principalele valute este si-acum vazuta ca nefireasca. Leul greu, fara patru zerouri din coada, este asteptat cu inima strinsa, de teama rotunjirilor de pret.
De vina pentru aceasta frica perpetua este inflatia dramatica, cea care a facut din moneda nationala un insemn monetar fara valoare. De aceea ii este atit de greu acum guvernatorului Mugur Isarescu sa explice de ce leul se intareste, cum de leul greu va trebui, eventual, sa scada preturile, nicidecum sa le creasca.
Romanii sint inca intorsi cu fata spre trecut, desi, in doi ani, vom intra in Uniunea Europeana. Dovada ca nici jurnalistii nu sint mai prejos, un cotidian a titrat ca denominarea ne aduce la preturile din anii ’50 si la salariile medii din 1955. Ei au picat in tentatia, oarecum omeneasca, de a compara preturile si salariile de dupa denominare cu leul din anul 1950.
Pentru soarta leului greu, astfel de comparatii sint pe cit de false, pe atit de periculoase. Mugur Isarescu a incercat ieri sa repare „gafa“, aratind ca, de astazi, incepe antrenamentul pentru preturi europene, nu pentru cele din anii ‘50.
El a intuit ca romanii ar putea sa cada in capcana statisticii, sa compare leul greu al anului 2005 cu leul din 1989. Adevarul economic este insa ca, in 1990, cantitatea disponibila de bunuri si servicii acoperea numai 9% din masa monetara, ceea ce inseamna ca, din fiecare leu, numai noua bani reprezentau valoare adevarata.
Restul nu era altceva decat propaganda, insemne monetare fara acoperire in bunuri si servicii, inflatia fiind inabusita prin controlul rigid al preturilor pentru pastrarea unei aparente stabilitati si a unei forte a monedei foarte departe de realitate.
