Se făcea că eram în 2009, după alegerile pentru Parlamentul European. Poporul român, european nu doar prin vocaţia sa multimilenară, dar şi datorită Tratatului de aderare semnat pe 25 aprilie 2005, îşi alesese cei 35 de parlamentari europeni, prevăzuţi de Tratatul de la Nisa din deja îndepărtatul an 2002. Prezenţa la vot nu fusese foarte mare (doar 46%), în ciuda eforturilor organizatorice depuse, cu energia-i binecunoscută, de dl Octav Cozmâncă, ministru însărcinat cu Organizarea Referendumurilor şi Scrutinurilor (funcţie nou creată după alegerile anticipate din octombrie 2006, cîştigate în mod surprinzător de alianţa PSD-PPRM-PUR-UDMR-Partidul "Gigi Becali pentru ţară"). Dar, oricum, alegerile fuseseră validate, iar observatorii din Republica Moldova, Ucraina şi Belarus declaraseră oficial că ele corespundeau întru totul Normelor şi Standardelor Oranj stabilite de Federaţia celor trei state (care mai cuprindea şi Rusia în calitate de observator fără drept de vot, dar cu drept de veto). Una peste alta, românii se obişnuiseră cu ideea că au 35 de parlamentari europeni, iar ziarele epuizaseră dezvăluirile despre privilegiile europarlamentarilor: dreptul de a avea şef(ă) de cabinet şi asistent(ă) personal(ă), călătorii la business class şi cazare la hoteluri de 4 stele, transport gratuit pe TGV-ul din Franţa (TGV-ul românesc Giurgiu-Sighet, via Cornu, era încă în proiect, dar ministrul Transporturilor Miron Mitrea se angajase că va fi terminat în trei ani), o bere gratis zilnic în orice berărie din Strasbourg, des frites la discreţie în cîteva restaurante din Bruxelles ş.a. Eram jurnalist acreditat la Parlamentul European din partea ediţiei în limba engleză a săptămînalului Dilema veche din Bucureşti (căruia Der Spiegel, Newsweek şi L'Express îi făcuseră insistente oferte de cumpărare, dar renunţaseră după ce sediul redacţiei se mutase în municipiul Cetate, jud.