Zilele trecute am avut ocazia să vizitez, la Praga, Muzeul Comunismului. Muzeul este situat în plin centru, pe cunoscuta arteră pietonală Na Prikope (la nr. 10, în caz că treceţi pe acolo) şi are intrarea comună cu un cazino. Ironie căutată sau simplă coincidenţă locativă - nu ştiu. Am văzut acolo, în nu prea multe încăperi, obiecte, fotografii, texte explicative legate într-un fel sau altul de comunismul cehoslovac. Ceea ce a rămas însă memorabil pentru mine a fost un film documentar despre rezistenţa anticomunistă pragheză, proiectat într-o încăpere îngustă a muzeului. Imagini cinévérité, montate cu rigoare documentaristică şi comentate cu decenţă, ale marilor manifestaţii antiguvernamentale din 1989, dar şi de mai dinainte, dau clar imaginea unui popor ieşit pe stradă cu determinarea de a opri un coşmar naţional. Nu o să reiau povestea acelor mişcări, cu "Primăvara de la Praga", gestul eroic al lui Jan Palach, Charta 77 şi celelalte - cititorii Dilemei vechi o ştiu prea bine. Vreau numai să împărtăşesc impresii şi emoţii. La un moment dat, filmul arată ceva ce seamănă cu o descindere a miliţiei într-un club cam înghesuit, aflat la subsolul unei clădiri vechi. Camera se mişcă dezordonat, frînt, vedem imagini grăbite, e limpede că se filmează cu dificultate. Vedem un spate viguros în uniformă de miliţian, capete acoperite cu chipie, bastoane de cauciuc, ghete cazone, vreo doi civili agitaţi care zbiară ordine. În stradă, la intrare, cîini de poliţie, dube, cer înnourat. Braţe puternice aruncă afară din club patru persoane: trei bărbaţi şi o femeie. Sînt tineri, longilini, au priviri speriate. Unul dintre ei ţipă ceva în limba germană. E cetăţean vest-german şi strigă că e liber să se întîlnească cu cine vrea. Evident împotriva voinţei lui e îmbrîncit într-o maşină care demarează. Ceilalţi rămîn în faţa clubului. Sînt îmbrăcaţi în hainele inconfundabile ale Es