Ne tutuim. Între prieteni, amici, colegi. Între tineri, e o regulă generală: nici un student, de pildă, nu-şi pune problema că ar putea să i se adreseze vreunui coleg altfel decît cu "tu". Dacă citim romane interbelice, constatăm că studenţii acelei vremi îşi vorbeau cu "dumneata", formulă pe care astăzi o mai folosesc doar oamenii educaţi "în stil vechi". Pentru ceilalţi este doar o vorbă bună de plasat în vreo ceartă de tramvai ori de piaţă, pentru a marca "punerea în inferioritate" a interlocutorului ("da' dumneata ce te bagi?"). Moravurile s-au schimbat, normele de comportament asemenea: printre tineri, asistăm la triumful lui "tu". Aceasta este doar varianta simplă a tutuielii. Dar în anul de graţie 2005, fenomenul e complex, cu implicaţii asupra procesului de integrare în UE. Se spune că nu mai putem vorbi despre "cultură", ci despre "culturi"; tot aşa, nu mai avem de-a face cu tutuială, ci cu tutuieli. Prin urmare, e nevoie de o scurtă tipologie, din perspectiva tradiţiei, a inovaţiei şi a improvizaţiei. Tradiţional vorbind (sau, mă rog, aproape), există o "tutuială socială", expresie a rangului şi/sau a statutului profesional. Cel mai bine este reprezentată de preoţi şi doctori: "mărturiseşte, fiule...", zice preotul, pentru care adresarea cu "tu" vine direct din Biblie; "ia spune, ce te doare?", te ia doctorul din scurt, indiferent de vîrstă, diplomă, sex, naţionalitate şi maladie. Preotul şi doctorul vorbesc însă cu enoriaşul, respectiv pacientul, nu ca persoane, ci ca instanţe oarecum depersonalizate: primul e vocea Domnului, al doilea e glasul Ştiinţei vindecătoare. Care va să zică, li se poate ierta aparenta trecere peste pragul politeţii - irelevant şi în relaţia cu cele sfinte, şi în caz de beteşug. În rest, în aceeaşi categorie intră şefii de şantier care vorbesc cu muncitorii (variante: bre, nea, bă), directorii (dar şi alţi şefi mai mici) car