Oricine a copilărit în marginea Bucureştiului recunoaşte specia: şmenarul, bişniţarul, şmecherul. Indivizi de care oamenii oneşti din mahala se fereau, pînă cînd aveau nevoie de ceva, de un Kent pentru că trebuiau să meargă la doctor, de o butelie pentru că nu se mai găseau, de o pilă la secţie să înregistreze maşina, de o pilă la bandele de cartier pentru că li s-au furat retrovizoarea şi ştergătoarele. Acum au ajuns să fie invitaţi la preşedinte şi să candideze pentru Primăria generală. A spune că Marian Vanghelie aduce mahalaua în spaţiul public reprezintă o mare nedreptate. Nu mahalaua, ci scursurile ei. Acel tip de individ care într-o societate aşezată ar rămîne mereu la uşă şi ar fi privit cu neîncredere. Mahalaua a fost şi este o lume aşezată, populată de oameni cinstiţi şi de golani, între care diferenţa e clară. În mahala trăiesc instalatorul, strungarul, buticarul, şoferul, frizerul, învăţătorul, preotul. Şi pe lîngă ei, indivizi care nu fac ceva anume, trăiesc, se învîrt, se descurcă. Criteriul de diferenţiere este la nivel de bun-simţ. L-ai primi pe Becali în casă să îţi repare chiuveta? L-ai lăsa pe Vanghelie să te tundă, să îţi umble cu foarfeca pe lîngă tîmplă? Poţi să rămîi crucit în faţa tupeului lor, pot să te uimească prin vivacitate şi boscorodeli, dar nu i-ai primi în casă. Marginali în marginea Bucureştiului, au triumfat în tranziţie şi au ajuns în centru. Burghezia veche şi aşezată îi priveşte cu teamă: de unde au ieşit ăştia!? Oamenii cumsecade din mahala spun cu amărăciune: uite, al dracu' golan, unde a ajuns!? Golanii rataţi îşi văd, cu ochii împăienjeniţi de alcool şi droguri, visul la care nu vor ajunge: tot respectu', şefu'! Respectul, de altfel, este cuvîntul care apare obsesiv la ei, aşa cum apare obsesiv în textele maneliştilor. Părinţii lor, ţărani, ciobani sau muncitori crescuţi cu frica lui Dumnezeu, probabil că s-au ţinut de