Oamenilor politici români le place grozav un anumit citat din Iorga, cum că Marea Neagră s-ar fi dovedit, de-a lungul istoriei, cel mai bun vecin al României. Se întîmplă să ştiu din surse autorizate că Iorga nu a spus, scris sau gîndit niciodată una ca asta. Oricum, vorba asta, cu alte mări sau fluvii în loc, circulă în mai multe ţări din regiune. Cu toţii, mai mult sau mai puţin, ne detestăm sau dispreţuim vecinii, şi politica noastră externă este una a unei insule (în Marea Neagră) care îşi caută o metropolă doar a ei (pe ţărmuri mai la Vest) şi vrem ca între noi şi metropola noastră să existe o relaţie directă, privilegiată, rezervată doar nouă (şi nu altor insule la fel de autoimaginate ca şi noi). Ca atare, în relaţia cu Europa, ca şi în cea cu americanii, sîntem competitivi, prăpăstioşi, geloşi, apucaţi, cu accese de entuziasm şi căderi în pasivitate, alternînd imprevizibil. Cum noi nu avem altă agendă decît aceea de a fi înconjuraţi de vecini care să se poarte ca Marea Neagră, şi ştim puţin despre agenda americană sau cea europeană (din indiferenţă, care se trage la noi dintr-un egoism profund cu un sofisticat discurs cultural de justificare), reiese că politica noastră externă, cam indiferent cine o face - Titulescu sau Adrian Năstase, Gafencu sau Petre Roman - e în linii mari cam tot aceeaşi. Excepţiile există şi se întemeiază fie pe amatorism bine intenţionat (şi atunci nu durează), fie pe megalomanie, care în forme diferite năpădeşte periodic mica şi autista noastră politică externă, fie că e vorba de Nicolae Ceauşescu, fie că e vorba de Emil Constantinescu. Chiar cînd se întîmplă să avem la Externe un om conştient de cele de mai sus şi de necesitatea de a face altfel, el e supt de curentul subteran care trage spre acel Ţarigrad imaginar unde s-ar decide soarta noastră. În acest peisaj previzibil, a apărut o persoană cu un discurs anti-Ţarigrad, Tr