...Ningea de trei zile, ca si acum. Cerul parea sa se fi rupt in doua. Nametii ajunsesera pina la briu. Briul oamenilor in toata firea. Pe noi, prichindeii, ne depasisera de mult. Topaiam ca iepurii, sa ne vedem unii pe altii pentru o clipa, pe deasupra oceanului alb, din transeele desenate de lopata bunicilor.
Iar cind oboseam de atita topait sapam tuneluri prin zapada, cu azimuturi incerte, stiind ca pina la urma tot ne vom intilni. Si ne intilneam, ghidindu-ne dupa tipetele ascutite, precum Tom Sawyer si Huckleberry Finn in grotele prin care-i fugarea Joe Indianul.
Deodata, in capatul ulitei s-a auzit clinchet de clopotei. O sanie trasa de cai incerca sa-si croiasca pirtie dinspre padure. Cei doi bidivii, lac de transpiratie, scoteau aburi pe nari. Omul din sanie ii plesnea cu biciul ca scos din minti. Diiiii, ma, 'tu-ti parastasu' ma-tii! Diiiii, ca te omor! Ii era frica sa nu se opreasca atelajul. Daca se oprea, nimeni nu-l mai urnea din loc.
Mai ales ca din cer continua sa ninga cu fulgi mari, compunind una dintre iernile de poveste ale copilariei.
Cind biciul a lovit cel mai naprasnic, unul dintre cai, Dolanescu se numea, s-a prabusit in genunchi. Barbatul aprig din sanie a mai lovit o data, si inca o data...
Animalul a scos un geamat, apoi s-a asezat pe o parte, inert. N-a mai simtit nici biciul, nici sudalmele. Din ochi i s-au prelins doua lacrimi mari, care au topit pe loc zapada atinsa. Prin lacrimile acelea fierbinti s-a scurs si viata din bietul animal.
Moartea lui Dolanescu a incremenit intreaga ulita. Glasurile cristaline ale prichindeilor au inghetat in transeele de nea. Chiar si omul din sanie a incetat o vreme sa mai injure. Timpul parea sa se fi oprit in loc.
Linistea grea a fost sparta de vocea unui batrin, din spatele ulucii. Ma, nenorocitule, omorisi calu'! Minca-t
