Cînd Augustin se retrage, în 386, cu cîţiva prieteni pe domeniul de la Cassiciacum, el petrece acolo un moment de reflecţie profesorală, de calm spiritual: e o haltă senină pe drumul, deja declanşat, al convertirii pasionate la un creştinism pasionat. Se aruncase deja sub smochin, în grădina de la Milano, ajuns pe culmea exasperată a căutării sale şi, odată cu torentul lacrimilor eliberatoare, percepuse vocea fluidă de copil rostind tolle lege. Dar, la Cassiciacum, şi-a luat, împreună cu prietenii care mergeau alături de el - ei stîngaci, el tumultuos - pe drumul unui creştinism sprijinit de doctrina neoplatoniciană, răgazul de a se pregăti pentru botez. După încleştările interioare teribil de dramatice (scenic dramatice, cum apar în Confesiuni) de la Milano, dialogurile de la Cassiciacum, pe teme de filozofie religioasă, par aproape fade. Aproape didactice, chiar voit didactice (o spune H.I. Marrou), ele sînt cercetarea sobră, minuţios senină, raţional binevoitoare a unor chestiuni care interesau filozofia, cu lunga ei tradiţie elenă şi elenistică, în aceeaşi măsură ca şi creştinismul. Dialogurile de pe pajiştile de la Cassiciacum frapează, observă Hans von Campenhausen, prin faptul că tematica propriu-zis creştină, vocabularul creştin sînt neaşteptat de discret prezente. Nu există declaraţii explicite, apăsate, autoritare ale creştinismului, nu există febra afirmativă a neofitului. Nu există siguranţa sonoră a unei încadrări confesionale care deţine deja, numai ea, adevărul. Este o cercetare ce îşi păstrează distanţa - respectuoasă, sobră, "şcolară" chiar - faţă de obiectul ei teribil. E o cercetare care nu se repede să îl rezolve, să îl deţină, să îl formuleze, să îl facă inofensiv spiritual şi neinteresant intelectual printr-o grăbită soluţionare. Această elegantă discreţie, această binefăcătoare distanţă faţă de o temă care îi angajase deja pe cei retraşi