Textul lui Mircea Mihăieş este un mesaj expulzat, dintr-o furie extremă, cu totul imună la orice cenzură personală. Este o revoltă atît de disperat adîncă, încît s-ar găsi oameni care să spună că instigă la ură. Deşi este generat de evenimentul alegerilor şi are ca ţintă categoria vîrstnică - în cea mai mare măsură pensionari -, textul aduce cu sine incapacitatea naţională de a reacţiona la existenţa asistată. Mircea Mihăieş şi-a ieşit din fire pentru că ipocrizia şi nepăsarea produc un corp social cronic bolnav, căruia nu i se poate spune că e bolnav - pentru că cine o spune este taxat de nepatriot. Chiar dacă am fi prudenţi la generalizări, oricine este onest trebuie să recunoască că graba de a nu face nimic, de a te retrage în inactivitate este o dorinţă mărturisită public fără rezerve. Mircea Mihăieş te duce cu gîndul la un proces făcut nu comunismului, ci întregii naţiuni, care a muncit puţin sau prost, sau ambele, dar susţine că "a muncit o viaţă". Cine-i

obliga pe muncitorii români să facă uşi strîmbe la bloc, clanţe care nu se închideau, bomboane care se lipeau etc.? Am uitat oare că lipsa de mîndrie începea cu a consuma propriile produse, pe care alţii le refuzau? Au uitat oare pensionarele cît se tricota la birouri? Sînt de acord că fibra naţională este molatică, că preferinţa pentru călduţ, pentru o supravieţuire nedemnă - o societate care aleargă după chilipir -, pentru economisirea eu-lui sînt transmise de la o generaţie la alta. Categoria vîrstnică este cea care le deţine cu străşnicie şi le predă ca învăţăminte de viaţă, iar dispariţia ei biologică nu va rezolva nimic. Genetic, corpul social va avea încă sechele. Am fost în Slovenia şi acolo numai oamenii bolnavi nu muncesc. În rest, nimeni nu stă acasă să primească un ajutor financiar, indiferent de ce ajutor este vorba (şomaj etc.). Eşti obligat ca pentru bani să faci ceva. Este de neconce