Nici un partid din Romania nu si-a propus, dupa ’89, sa reprezinte interesele si nevoile taranilor! Ceea ce e de doua ori scandalos. Mai intii, fiindca jumatate din Romania traieste la sate.
De ce n-as recunoaste ca ma indoiesc de capacitatea noastra de a avea sentimente puternice si grave? Faptul ca nu exista la noi o mare poveste de dragoste, nici in legende, nici in literatura, nu mi se pare deloc o intamplare. Iar patriotismul nostru sufera, ma tem eu, de aceeasi lipsa de adancime.
Suntem in stare de emotii nationale in urma unor victorii la fotbal, dar nu sunt catusi de putin convins ca ele pot cobori in zone mai adanci, unde sentimentele n-au nevoie de vorbe mari. Ci de altceva. Explicatii pentru aceasta incapacitate nu am. Sau nu vreau sa mi le dau. Prefer sa ma opresc la constatari.
Pe care - ma grabesc sa adaug - le fac nu in baza iluziei ca politica ar lucra cu sentimente, ci in baza prejudecatii ca politicienii au oarecari obligatii fata de tara care-i suporta.
In toti anii din urma, n-am auzit nici un presedinte, nici un prim-ministru, nici un parlamentar intrebandu-se nu daca, nu cand, ci cum vom intra in Uniunea Europeana.
Ca tara cu un anumit trecut, cu o anume identitate, cu un anumit specific? Sau ca simpla realitate economica si administrativa, acceptata, in cele din urma, de cei de la Bruxelles?
N-am auzit, de asemenea, nici un politician punandu-si problema ca, la noi, „chestiunea taranesca“ face parte din „chestiunea nationala“ si, deci, nu ne putem margini la a ne pregati sa producem o branza competitiva sau sa ne dotam magarii cu cipuri.
Transformarea, inevitabila, a „taranului“ roman in „fermier“ va avea, fara indoiala, efecte si in plan national. Dar cine se gandeste la asta? Nimeni.
Politicienii nostri, inclusiv cei care s-au nascut la tara sau au pa
