La Bucureşti. La 15 ani de la căderea comunismului în România, schimbarea politică dobîndeşte un sens ce merge dincolo de o simplă consecinţă a exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ale democraţiei: cel de a vota în mod liber. Înseamnă mai mult decît a alege între partidele înscrise în cursa electorală. După cum s-a văzut la scrutinul din decembrie anul trecut, schimbarea puterii este însoţită de adevărate ritualuri electorale şi de predare a ştafetei. Procesul electoral a fost marcat - ca de fiecare dată după '89 - de suspiciuni privind corectitudinea rezultatelor, venite din partea opoziţiei de atunci, iar rezultatul final a fost interpretat de către cîştigători ca început al unei (alte) revoluţii a mentalităţilor, instituţiilor, a relaţiilor cu cetăţeanul/alegătorul şi sfîrşit al unei perioade de tranziţie ce a durat nepermis de mult. La Kiev. La Kiev, un comportament similar, dar cu o miză mult mai mare. În cazul Ucrainei, era vorba de a încerca o construire a unei credibilităţi în Occident - încercare ratată de nenumărate ori în ultimii ani - pentru a putea deveni - într-un orizont de timp greu de prevăzut - un partener în procesul euro-atlantic. (Pentru că, în ciuda mult mediatizatelor conflicte între UE şi NATO, reverberaţii ale discursurilor diferite ale unor ţări europene faţă de cel al SUA în conflictul din Irak, setul de valori al celor două organizaţii este acelaşi.) "Revoluţia portocalie" a lui Iuşcenko a învins mai ales prin semnalul dat de cei ieşiţi în stradă, acest vox populi învingînd rezultatele contestate ale scrutinului (pretins democratic) organizat de regimul Kucima. Spre Bruxelles. Din punct de vedere al construcţiei instituţionale şi al istoriei relaţiilor cu Uniunea Europeană, Bucureştiul este mai aproape de Bruxelles decît Kievul. Cu toate ezitările de a face reformă cu adevărat din ultimii ani, UE ne-a dat asigurări că am