Jimi Hendrix a murit sîmbătă, 18 septembrie 1970. Luni am scris revoltat pe tabla din clasă "A murit Jimi Hendrix". Intrînd la oră, profesorul de fizică ne-a cerut să ştergem tabla, retezîndu-mi scurtul moment de glorie. (Eram într-a IX-a, şcoala începuse de doar trei zile, iar noii colegi trebuiau să mă cunoască!) Despre discurile lui Jimi şi despre moartea lui ştiam de la Chiriac. Adică de la Metronom-ul "Europei libere", pe care-l ascultam cu sfinţenie chiar de la a doua ediţie. Peste cîteva luni, în vara lui '71, avea să erupă "revoluţia culturală Ceauşescu". În cele 43 de cinematografe bucureştene rulau 7 filme: 1 sovietic şi 6 autohtone (istorice). Revistele culturale şi televiziunea au devenit gazete de perete. Muzica pop-rock, românească sau ba, a fost înfierată viguros, mărturie sînt paginile proletcultiste semnate de Jana Gheorghiu în Săptămîna lui Eugen Barbu. Nu era chiar o surpriză, genul fusese privit chiorîş şi înainte. Grimasa de sub masca liberalizării anilor '60 l-a făcut pe Cornel Chiriac să aleagă libertatea fără paranteze. Îl ascultam de prin '68, cînd descoperisem că la Radio Bucureşti el deţinea monopolul muzicii bune. "Fugise" apoi în Germania, iar Metronom-ul a dus generaţia mea de mînă, pe valuri de rock şi jazz, către vîrtejul ameţitor al Occidentului. Atunci bănuiam, dar acum ştiu - Chiriac era un workaholic. Pe lîngă Metronom-ul zilnic, realiza programul nocturn "All Together Now", a susţinut vaste seriale despre Beatles sau blues, colabora cu redactorii muzicali de la celelalte secţii ale "Europei libere". Programul său de seară, "Jazz à la carte", era fără egal. Cornel era fascinant nu doar prin sinceritatea cu care vorbea, dar mai ales prin gust şi competenţă. Părea că ştie tot şi că are acces în toate ungherele culturii pop, a cărei efervescenţă plutea pe frecvenţele hîrîite şi, nu rareori, bruiate ale undelor scurte emise din