- Ai cumva din întîmplare un dolar? - Nu. - Nişte roşii? - Nu. - Un castravete?... - Nu! - Atunci unde dracu' vrei să mergi? Povestirile lui A. despre Elektrichka - precum dialogul de mai sus - îmi aduc aminte puţin de personalul Giurgiu-Russe din primii ani de post-comunism. Doar puţin însă, căci Elektrichka este mult mai mult decît atît. Trenul de clasa IV, care face cei aproximativ 180 de kilometri dintre Odesa şi Chişinău în cinci ore, a devenit dintr-o cursă locală un tren internaţional. Menirea lui, în principiu aceeaşi, a luat amploare, bună parte a populaţiei Moldovei depinzînd de mărfurile transportate zilnic cu bazarul sau mobil. Acest comert trans-frontalier este, într-un fel, imaginea unei ţări întregi. Mai întîi, a frontierelor sale. Cînd te duci de la Odesa la Chişinău, vei fi controlat la graniţa ucraineană... şi atît, căci Transnistria se consideră încă pămînt sovietic, deci nu recunoaşte nici o discontinuitate frontalieră cu Ucraina. Cînd mergi de la Chişinău la Odesa, vei trece însă prin două vămi. Iar dacă mergi cu maşina, prin trei... Mai sînt apoi posturile fixe şi cele mobile de control, din interiorul ţării. Cînd ai zice că micii traficanţi au scăpat de grija vameşilor şi pot dormi liniştiţi pînă la Chişinau, numai ce-i vezi că încep să arunce bagaje pe fereastră şi să coboare precipitat în te miri ce haltă aparent pustie. Cu cît coboara mai repede, cu atît mai bine. Vameşii au şi ei treburile lor: se uită prin bagaje şi îşi primesc partea. Cînd relaţiile între Chişinău şi Tiraspol sînt mai tensionate decît de obicei, vameşii devin şi ei mai duri decît de obicei. Le trece însă repede. Paşapoartele îi interesează mai puţin: A. a trebuit să alerge după unul dintre ei să-i pună viza de intrare în Moldova, dar, după o privire blazată în paşaportul său european, s-a ales doar cu un Bine, bine, haide... - şi a trebuit să intre fără viză. Deci