Ai încercat. O dată şi încă o dată. Şi n-ai reuşit. Nu te-ai resemnat şi ai continuat să lupţi. O zi, o lună, un deceniu. De dimineaţă pînă seară, în somn şi la beţie, treaz sau în vis. Degeaba. Dar într-o zi... În filmele americane, aşa începe voice-over-ul pe filmele optimiste, despre lupta paralizaţilor cu scaunul cu rotile sau a cetăţenilor de culoare cu segregarea rasială. Invariabil, filmele astea dau în happy-end: eroul merge din nou pe picioarele lui, în vreme ce african-americanii au voie în faţă în autobuz, la universitate şi-n slujbe bine plătite. Pe genericul final lumea plînge în sală. După care se scoală şi merge acasă, unde se reîntîlneşte cu realitatea. Aceea în care fiecare zi demonstrează un mare adevăr, pe care Hollywood-ul se străduie de atîta vreme să-l ascundă: cînd ai încercat deja mai mult de trei zile şi n-a mers, e semn că trebuie să te laşi . Unii ar numi asta lipsă de curaj, de forţă vitală, de pasiune şi de orizont. Eu aş zice că e cea mai mare dovadă de inteligenţă, mai mare oricum decît perseverarea stupidă în proiecte care reuşesc mult după ce nu mai au nici o valoare. Să renunţi mi se pare mult mai cool, mai trendy şi mai exciting decît să învingi. În fond, şi Steaua a învins. Şi Gigi Becali e un cîştigător. Mutu a bătut cocaina. Echipa de tenis s-a calificat. Vedeta cutare s-a măritat. A născut şi-a fost fericită. Şi-a luat maşină. Primăria i-a deszăpezit calea. Adrian Minune a făcut repede un cîntec vesel despre toate astea. Iar producătorii de casete pirat au zîmbit fericiţi spre camera ascunsă. Zău dacă nu-i complet naşpa să cîştigi. Să dai exemplul dăruirii tale pentru cauză, idee, steag pe cel mai înalt catarg. Zău dacă nu-i plicticos să te întorci la lotul de gimnastică după ce-ai cîştigat bătălia cu parchetul. Sau să te întorci acasă la şaptezeci şi-un milion de ani cu copilul-mărturie a progreselor medicinei. E definit