Pentru că tipologia criticului de teatru pe care am propus-o în articolul de acum două săptămîni (Critica, criticii = critica criticii ) a suscitat - aşa cum, de altfel, mă aşteptam - oarece iritare "în breaslă" şi oarece nelămurire în afara ei, revin acum cu o abordare mai amănunţită a unui subiect ce poate părea marginal: comentatorul specializat şi relaţia lui cu obiectul/subiectul pe care îl comentează. Desigur, în "cîmpul" teatrului, căci la asta (zic eu că) mă pricep - şi la asta mi se permite să mă pricep, în virtutea studiilor şi a locului de muncă. Într-adevăr, dacă toată lumea găseşte cît se poate de firesc ca un critic literar să se pronunţe despre teatru (care este - nu-i aşa? - şi literatură), nimeni nici nu visează măcar să-i îngăduie unui critic teatral să-şi dea cu părerea şi despre altceva decît regie, actorie şi (hai, treacă de la noi!) dramaturgie. Este, presupun, una dintre explicaţiile dispoziţiei cvasi-permanent oscilante între vexaţiune şi aroganţă, proprie celor mai mulţi dintre criticii de teatru provenind din zona filologică: pregătirea (serioasă, îndeobşte) dobîndită la Litere i-ar îndreptăţi la un loc superior în stima Cetăţii, dar contactul cotidian cu "saltimbancii" şi cu prestaţiile "minore" ale acestora îi condamnă la o poziţie socio-profesională marginală. Ba, chiar, în rîndul absolvenţilor de Filologie cu preocupări exegetice "de profil" există opinia că teatrul e un fel de leprozerie unde eşuează aceia dintre ei mai... cum să mă exprim?... mai sărăcuţ înzestraţi. Mi s-a întîmplat (şi nu o dată) să întîlnesc cronicari literari care, auzind de respectul speriat ce i se acordă cutărui cronicar dramatic din partea artiştilor şi, uneori, a colegilor, să pufnească amuzaţi: "Cine, ăla? Îl ştiu din facultate - era un tîmpit. Mă şi mir că-l lasă cineva să scrie!". Desigur, nu e frumos din partea lor. Şi, uneori, nu e nici drept. Drept