Ficţiunea romanescă - s-a constatat adesea - revelă mai pregnant o realitate istorică decît lucrările de specialitate . Paradoxala performanţă incită la nuanţarea conceptelor de adevăr şi "minciună" poetică prin prisma eficienţei lor în constituirea memoriei şi reconstituirea realităţii dispărute. Este ceea ce întreprinde în cărţile sale scriitorul spaniol Julio Llamazares (n.1955), pornind de la convingerea că "literatura se construieşte cu memorie", iar memoria "se construieşte" cu materiale de provenienţă diversă: amintirile proprii, amintirile transmise de ceilalţi (din familie sau din colectivitate), fondul tradiţiei orale, imaginaţia, invenţia, ficţiunea.

În tot ceea ce a publicat pînă acum Julio Llamazares, rămîne fundamentală raportarea, în forme, cu modalităţi şi din perspective diferite, la problematica memoriei în cele două ipostaze complementare, individuală şi colectivă. Memoria determină geneza, finalitatea, conţinutul şi perspectiva operelor sale; este, aşadar, sursă de inspiraţie sau punct de pornire ("memoria populară" pentru romanul Luna de lobos- Luna lupilor, memoria personală pentru Escenas de cine mudo - Scene de film mut), "mesaj" (apel la neuitare a trecutului istoric şi individual), substanţă a tramei romaneşti (trecutul colectiv - Războiul Civil, emigrarea, dictatura - sau personal - perioada copilăriei), obiect al reflecţiei şi explorării poetice, dar şi componentă a viziunii auctoriale prin intermediul unui eu lirico-narativo-reflexiv care priveşte lumea pornind de la asumarea memoriei. Din perspectiva amintirilor trecutului, timp al plenitudinii, este privit prezentul - palid, sărăcit sau dezastruos - şi viitorul - catastrofal, primejdios ori neliniştitor.

Scriitorul nu practică doar un exerciţiu ocazional al memoriei, ci o absoarbe, o înglobează în perspectiva proprie. Pentru personajele sale, memoria produ