Anul trecut a fost publicat un volum remarcabil, extrem de important pentru lingvistica românească: Magdalena Vulpe, Opera lingvistică, I, Dialectal, popular, vorbit, Cluj, Clusium, 2004; ediţia este îngrijită de Ion Mării şi Nicolae Mocanu, beneficiind de o listă mai lungă de colaboratori. Cartea - apărută în condiţii grafice foarte bune, în acord cu acurateţea sa filologică - reuneşte studii publicate de regretata lingvistă (dispărută în anul 2003) de-a lungul întregii vieţi, în volume colective şi reviste de specialitate. Cunoşteam multe dintre ele dinainte, pentru că erau repere sigure ale domeniului: sintetizînd direcţii şi idei fundamentale de cercetare (ca şi cartea ei de sintaxă a oralităţii, Subordonarea în frază în româna vorbită, 1980), au fost adesea citate şi comentate. Reunirea lor în volum (editorii anunţă cel puţin un al doilea) e o idee excelentă, pe de o parte pentru că le face mai uşor accesibile, pe de alta pentru că oferă o imagine clară a coerenţei şi valorii unei gîndiri lingvistice autentice şi de mare originalitate. Se confirmă acum ceea ce tindem uneori să considerăm o banalitate sau o formulă vidă de sens: rezistenţa lucrului bine făcut şi a valorii adevărate, dincolo de conjuncturile şi presiunile politice, de pieţele culturale, modele intelectuale etc. Textul rămîne: simplu, clar, transmiţînd energia inconfundabilă a inteligenţei veritabile. Sînt studii publicate între 1957 şi 2003, dar chiar cele mai vechi nu par învechite; dimpotrivă, raportate la contextul apariţiei lor, frapează prin modernitate. Pornind de la datele tradiţionale ale dialectologiei, Magdalena Vulpe s-a ocupat de limba vorbită, sociolingvistică, dialog, domenii care urmau să devină tot mai actuale, mai "la modă".

Recitind aceste texte, îţi dai seama că Magdalena Vulpe reuşea de fiecare dată nu numai să comunice ceva nou în planul datelor sau al interp