Apariţia în româneşte a uneia din operele marchizului de Sade* nu se va produce fără întrebări şi perplexităţi. Cu atît mai bine! Subiect al unui neîncetat scandal în timpul vieţii autorului, care coincide cu sfîrşitul vechiului Regim, Revoluţia Franceză, Consulatul şi Imperiul (1740-1814), Sade nu a mai fost publicat în Franţa în tot timpul secolului al XIX-lea, prezent totuşi în epocă în mintea unor literaţi de elită ca Flaubert şi fraţii Goncourt. Interesul pentru Sade reînvie după 1900 prin antologia publicată de Apollinaire. Studiile sadiene ale lui Maurice Blanchot, P. Klossowski, Barthes, Deleuze mărturisesc, pe la jumătatea veacului, interesul produs de această operă enigmatică şi violentă. Intrarea lui Sade în prestigioasa Colecţie a Pleiadei (Gallimard), în anii '80, e semnul unei "instituţionalizări" pînă de curînd aproape de necrezut, de vreme ce un editor parizian, J.-J. Pauvert, mai era, în anii '50, condamnat pentru publicarea unei opere socotite insuportabile. Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei a fost scrisă de Sade în detenţie (după ce regele îi comutase pedeapsa capitală), în fortăreaţa Vincennes, apoi la Bastilia (de unde va fi el eliberat de Revoluţie, în 1789, dar nu e cu adevărat liber decît după un moment, transferat fiind mai întîi la mănăstirea Charenton). Manuscrisul, descoperit chiar în celula unde a fost deţinut Sade, va fi publicat abia în 1904 de sexologul german Iwan Bloch. Trebuie să ne imaginăm scrierea ca pe o întreprindere larg masturbatorie a unui prizonier obligat să trăiască prin fantasmă. Dar nu o putem reduce la asta, atît de riguroasă îi e construcţia, atît de uimitoare, în oroarea pe care o exprimă, elocinţa. Despre opera lui Sade s-a spus totul. Şi totul a fost infirmat. Revoluţionarii l-au văzut ca pe un aristocrat impenitent. Reacţionarii l-au dat ca exemplu al criminalului cinism la care luminismul împins la