Interviurile îmi plac în reviste, în ziare. Cărţile de interviuri mă plictisesc. Dacă e vorba de o carte-interviu, lucrurile se schimbă. Bine făcute, asemenea volume sînt pentru mine echivalentul romanelor non-ficţionale, cu linii epice, răsturnări de situaţii şi cu o sumedenie de personaje, dintre care unele se ţin minte, iar altele trăiesc doar cîteva rînduri, apoi dispar. În cărţile astea, extraordinar mi se pare că personajul principal, intervievatul, construieşte cel puţin două imagini despre sine însuşi. Una, pe care vrea s-o impună, alta, secretă, care îi scapă printre degete, ca nisipul. Uneori mai apare şi o a treia imagine, mai puţin vizibilă, dar poate cea mai interesantă, din părerile pe care protagonistul le are despre alţii. Un fel de reflectare inversă din care afli mai multe despre intervievat decît e el dispus să mărturisească.

Cărţile de interviuri cu diverşi, de obicei nume cunoscute, mă plictisesc pentru că, puse unul lîngă altul, descopăr că intervievatorul are cam aceleaşi întrebări, chiar dacă altfel formulate. Numai că ceea ce sună interesant în ziar sau într-un periodic, se banalizează în carte, prin repetare. Strînşi unii lîngă alţii, bieţii intervievaţi îşi storc degeaba mintea pentru a fi ei însişi. Succesiunea întrebărilor îi obligă să fie ca alţii. Ceea ce pare spontan la bucată, devine un soi de ticăială bolnavă de umor involuntar prin înseriere.

Am citit la vremea lor, în Apostrof, interviurile pe care Marta Petreu le-a luat unor personalităţi ale culturii autohtone. Cînd le-am văzut strînse într-o carte, am avut o primă reacţie de respingere. Din cauză că am o părere foarte bună despre Marta Petreu şi n-aş fi vrut să mi-o stric citindu-i întrebările pe care le-a pus celor cu care a stat de vorbă, interviu după interviu. Dar nedeschizînd cartea, asta ar fi însemnat că, de fapt, n-am o părere chiar atît