(Publicaţie de luptă pînă la capăt împotriva sărăciei

proprietarului) Doctorii nu vorbesc despre colegii lor care îşi ucid pacienţii. Poliţiştii nu suflă o vorbă despre colegii care fac fifty-fifty cu hoţii. Şi nici jurnaliştilor nu le place să deschidă gura cînd vine vorba de colegii lor de la periodicul de mare succes ISS (Investigaţii - Şantaje - Şpăgi). E firesc: ne e un pic ruşine cu ei. Dar asta cînd nu-i invidiem pentru maşinile, casele, vacanţele şi yacht-urile lor. Pentru gagicile şi pentru felul în care fac mişto, la per tu, de premierul în funcţie, la serate la care noi, ăştia mai tineri, ţuţărim pe margine. În mulţimea de jurnalişti pîrliţi, parfumul lor de la Paris e o promisiune mincinoasă, totuşi promisiune: aceea că se poate trăi bine din scris. Ne-ar plăcea să fie adevărat, ne-ar plăcea ca unii dintre noi, ajunşi un pic dincolo de maturitatea profesională, să fie răsplătiţi de acest popor la fel de bine ca fotbaliştii sau dealerii de droguri. De fapt, oamenii ăştia şi-au făcut averile din industrializarea ameninţării tacite pe care o reprezintă presa. Şi-au făcut vilele din echipe de comando, care dau năvală în departamentul de marketing al clienţilor graşi şi smulg de acolo, cu ziarul făcut ţeavă de mitralieră, milionul de dolari în publicitate inutilă. Şi-au construit nu cîte un etaj pentru fiecare şantaj, ci cîte un domeniu feudal, în cîte-o publicaţie de provincie cu aceleaşi năravuri. Şi-au pregătit în sertar cea mai jalnică demagogie, pentru cazul în care sînt prinşi. Citez din imaginaţie: "În anul în care integrarea României atîrnă de un fir de păr, cineva îşi permite să ne ancheteze". Am lucrat vreme de trei ani la o publicaţie financiară, aşa că vorbesc direct de la sursă. Zeci de oameni de afaceri cu care am ajuns la confidenţe mi-au povestit acelaşi lucru: pentru ei, presa înseamnă piraţii cu pixuri şi laptop-uri care îi atac