Mircea Petean e unul din poeţii ce mizează pe "infinitul mic". E o poziţie oarecum îndrăzneaţă deoarece modelul dominant al poeziei româneşti contemporane, impus de canonul '60 şi încă neepuizat, a fost cel neoexpresionist, grandilocvent, nu o dată clamoros, cu o conceptualizare "metafizică" ostentativă, antrenînd impozante mase verbale. Aparţinînd familiei unor Petre Stoica, C. Abăluţă, Emil Brumaru, G. Almosnino etc., autorul Loviturilor de nisip ilustrează ceea ce unul din congenerii d-sale a numit "poetica minimală", bizuită pe atenţia acordată lumii părelnic banale, monotone, a cotidianului, îndeobşte neglijate, însă apte a sugera enigma existenţei nu mai puţin decît înfăţişările ei socotite majore. Fragilul, efemerul, evanescentul semnalează sensibilităţilor în măsură a le recepta comprehensiv o tensiune, o angoasă, un dramatism care pot scăpa plasei retorice cu ochiuri prea largi. Sîntem introduşi într-un mediu bun conducător al unor stări poetice genuine, nefasonate, conceptual, neprelucrate de-o meditaţie mai mult ori mai puţin alienantă a fiorului liric. Efectul de împrospătare a limbajului poeziei este învederat. Debranşată de la reţeaua convenţiilor (truisemele "nobile", afectările filosofarde sînt cele mai primejdioase), fiinţa îşi acceptă o condiţie de aparenţă periferică, ce-i îngăduie a se conecta nemijlocit cu lucrurile, o umilinţă pe care n-o mai permite "centrul" raţionalizant, excesiv generalizator, artificios prin redundanţă. E o periferie fertilă a contactelor primare, a naturaleţii transcrierii lor, cu o alură de naivitate: "vuiet al minţii blînd devastată/ o zăbavă mai încolo pielea trupului tău/ o părere de trup/ întinsă şi bătută în patru ţăruşi// şcolerii bat toba anunţînd evenimentele de peste an". }elul actului poetic e cel de restaurare a unui arhetip sufletesc, a unei organicităţi ontologice: "am rîcîit faţa pînă am dat de solzi/ a