În Europa, reprezentanţii celor 25 de membri ai Comunităţii Europene se tîrguiesc asupra Pactului de stabilitate, încercînd să legifereze ceea ce s-a întîmplat deja: Germania, Franţa, Italia, actori economici dintre cei mai importanţi, nu au respectat şi nici nu au de gînd să respecte limitele stabilite de Pactul adoptat în comun, impus ţărilor mai mici. Germania se justifică prin cheltuielile legate de reunificare, Franţa are nevoie de mai mulţi bani pentru cercetare, Italia a produs statistici cu privire la ritmul de stingere a datoriei publice departe de adevăr: se pare că şi Roma a depăşit deficitul de 3% prevăzut de agenda de la Lisabona în anul 2000. Măsurile de austeritate economică, dar şi cele de liberalizare sînt aprig contestate pe stradă, la Bruxelles, de sindicatele tuturor ţărilor membre, ba chiar şi de cele ale ţărilor deocamdată în aşteptare, ele furnizînd forţă de muncă ieftină amatorilor de creştere economică, fără să renunţe la atît de invidiatul model social european. Oricît de criptice ar fi discuţiile ce se duc între specialişti, este de înţeles pentru toată lumea că, treptat, viaţa impune o structură diferenţiată şi linia de despărţire din Europa celor două viteze nu trece doar între cei vechi şi cei noi, ci şi între cei vechi risipitori şi cei vechi strîngători, dispuşi sau nu să cedeze pretenţiilor elaborate de comisiile birocratice ale Uniunii. Pentru prima oară de cînd întrebarea apare în sondaje, 51% dintre francezi ar răspunde "nu" la referendumul cu privire la Constituţia europeană. (Le Parisien, 17 martie 2005) Preţul petrolului este altă vedetă misterioasă a actualităţii: s-a depăşit 57 de dolari barilul, dublu faţă de cît costa în 2002. E un preţ cu importante consecinţe politice: China (în calitate de consumator major), Rusia şi Venezuela (în calitate de producători) îşi întăresc în toate domeniile poziţiile de pe care negoci