Romania si Uniunea Europeana au ajuns, in sfarsit, sa-si spuna pe nume. Tutuirea a inceput abia luni, pentru ca pana luni, 28 februarie 2004, relatiile erau doar ale Uniunii Europene cu Romania, nu si invers. Uniunea vorbea, Romania tacea, nota si specula, folosind metoda Puwak.
Brusc si motivat, in timpul discutiilor cu Olli Rehn, presedintele Basescu a declansat relatiile Romaniei cu Uniunea Europeana. Ele pornesc de la o constatare simpla: nu ne putem indrepta decat impreuna. Comisarul European pentru Extindere a sosit la Bucuresti cu mapa obisnuita de somatii: justitie si coruptie. Termen de rezolvare: 5 luni.
Termenul e un record de rigoare in practica relatiilor cu Romania. Cealalta problema a grilei de aderare stransa la gatul noii administratii de la Bucuresti e lipsa de precizie. Ingrijorarile UE sunt legitime, dar sufera de agnosticism. Coruptia pe care UE o vrea presarata cu napalm e descrisa alb ca o boala de sistem. Ea e peste tot si deci nicaieri.
Ea e, in viziunea unui europarlamentar german recent propulsat spre celebritate de presa romana, o problema generala, un dat oarecum in rand cu clima si cu relieful tarii. Presedintele Basescu a reactionat rational: el a cerut nume, nu pesimism de principiu. Mai ales ca, pana acum trei luni, inalti functionari europeni se dadeau in vant dupa indiscretii.
Predecesorul lui Rehn, fostul comisar pentru Extindere Verheugen, nu s-a ferit sa rosteasca numele lui Adrian Nastase. E drept, nu pentru a despuia un protector al mafiei, ci pentru a-si face cunoscut favoritul in alegeri. Intre timp, favoritul a pierdut alegerile, iar Uniunea Europeana obiceiul de a vorbi in clar.
Nu exista coruptie anonima sau in contumacie. Fondatorii si promotorii sistemului care a luat ostatici bugetul si avutia nationala au nume de botez si acte de firma. Vorbind doar de coruptie generala, euroan
