Adieu, mein kleine garde offizier und vergis mich nicht!
Adio, micul meu ofiţer de gardă, şi nu mă uita! - acest marş vechi de operetă din vremurile fericite ale Europei de mijloc mă urmăreşte în ultimul timp, şi nu ştiu de ce...
Efectul vreunui film de epocă?... Din când în când mă pomenesc că-l fredonez, bine dispus, în bucătărie, făcându-mi cafeaua, - o fi, îmi spun, ca să-mi dau curaj...
Alteori, serile, dacă nu mă absoarbe televizorul, murmur câteodată ca maică-mea, care cântă încetişor în timp ce cârpea câte ceva:
Pe lângă plopii fără soţ adesea am trecut, mă cunoşteau vecinii toţi, tu nu m-ai cunoscut. La geamul tău ce strălucea, privii atât de des, o lume-ntreagă-înţelegea, tu nu m-ai înţeles...
în primul rând, era de mirare că maică-mea, care nu ştia româneşte, când venise prima dată în România, la 16 ani, după ce se măritase cu Toma, bunul meu tată; şi că, de pildă, îmi scria cărţi poştale la Braşov, româneşte, însă cu litere greceşti, gama, omega, omicron, epsilon şi celelalte, întrucât şcoala o făcuse de mult, la Salonic; ceea ce, mai târziu, mi se păruse într-adevăr ciudat că ştia pe dinafară romanţa eminesciană, populară, de altfel.
în cele din urmă, aveam să observ că intelectul ei, deşi nu cine ştie ce cultiva, era extrem de mobil, setos de a şti... Lucru pe care, dacă stau şi mă gândesc bine, cred că de la ea l-am moştenit, - lăsând în acest caz modestia de-o parte.
în altă ordine de idei, pun în proză romanţa, întrucât aşa mi se şi părea: o istorioară dramatică pentru adulţi, poate, dar care pe mine nu mă izbea decât printr-o lipsă de logică, evidentă. Căci, într-adevăr, cum adică... toată lumea să înţeleagă, numai invidia, nu? De ce?... O fată, cum ar veni, pe lângă a cărei casă cu nişte plopi fără soţ, treci zilnic, şi ea, nu! nici nu te ia în s