Aflam de curînd de la domnul Adrian Năstase (seara, la Observatorul Antenei 1) că moartea e un lucru care ni se poate întîmpla, practic, tuturor şi un motiv "paranormal" (singurul motiv din punctul de vedere al domniei sale!) de renunţare la preşedinţia Camerei. Să conchidem oare de aici că "teoretic" moartea nu are aceeaşi generalitate pe care o posedă "practic"? Că murim printr-un accident globalizat, iar nu prin necesitate de natură? Să conchidem că, în mecanismul parlamentar, se pot insinua factori alăturea de firea curentă, mai aburoşi, mai neliniştitori, mai SF, mai incredibili decît manevrele politice? Lipsită de puterea guvernării bleu-clientelar, aroganţa, mai şifonată acum, a domnului Adrian Năstase rătăceşte ţanţoş printre abisale generalităţi. Iată, domnia sa invocă (derizoriu) moartea într-un discurs politic, într-un discurs public. Iar lucrul acesta apare, într-adevăr, de o derizorie ciudăţenie într-o societate ca a noastră. În societatea noastră, ca de altfel în orice societate modernă, moartea individului nu mai este încadrată şi gestionată comunitar, nu mai este "chestionată" comunitar. E o treabă personală. Dacă nu ai murit în urma unui accident, a unei crime, a unui atentat, a unui genocid, societatea nu se interesează de moartea individului. Oricum, ea nu are strategii şi mecanisme pentru a-l asista în drumul care îl aşteaptă dincolo de moarte. Îşi ia rămas bun de la el prin certificatul de deces. Asta era una dintre hibele sistemului comunist, pe care s-au bazat tinerii care, în Piaţa Universităţii, au scandat "Vom muri şi vom fi liberi!". Asta e una dintre puţinele funcţii sociale care au mai rămas morţii - spun filozofii şi antropologii: moartea dă individului posibilitatea libertăţii, a eliberării totale faţă de societate. Se constată că moartea e, în societăţile noastre, marginalizată, "desocializată", lăsată în seama discursului medi