Tanti Mimi şi nenea Ionel Stimaţi dilematici, Am citit cu mult interes materialele referitoare la pensionari din ultimul vostru număr şi am fost dezamăgită din multe puncte de vedere. Am descoperit că, indiferent de autor, apar aceleaşi statistici şi cifre pe care le ştim de ani de zile în argumentele oricărei guvernări, atunci cînd e vorba de pensionari. Iar în materialele personalizate, am găsit acelaşi ton înduioşător şi fatalist, povestindu-ne despre tanti Mimi şi nenea Ionel, care fie că nu au o pensie suficientă pentru nevoile lor, fie că nu ştiu să-şi gestioneze timpul pe care acum îl au în deplină proprietate. Nu cred că aşa trebuie pusă problema pensionarilor. De aceea îmi permit să punctez cîteva lucruri care ar merita discutate, pentru a mişca puţin percepţia pensionarului, din punctul mort în care se află: 1) Pensionarul nu este o persoană asistată, ci un cetăţean onest, calificat, responsabil, care timp de 35-40 de ani a desfăşurat o activitate retribuită şi a plătit impozite de tot felul, inclusiv pentru a-şi asigura bătrîneţea. El şi-a respectat contractul cu instituţiile statului. Cel care nu respectă este statul, care-şi ascunde reaua-voinţă în spatele veşnicei scuze - epoca de tranziţie, Revoluţia etc. 2) Pensionarii români nu sînt nişte pauperi care necesită milă şi pomană. În proporţie de 80-90% ei locuiesc în case proprietate personală a căror valoare de piaţă urcă acum de la 20 de mii de euro o garsonieră sau o casă de ţară, pînă la 50-60 de mii de euro un apartament de 4 camere sau o casă mai bună la oraş. Cel puţin 40% dintre ei au şi proprietăţi în mediul rural - pămînt, casă - care-şi au şi ele valoarea lor. În aceste condiţii, o societate care se proclamă cu economie de piaţă funcţională ar trebui să-i ajute, prin consiliere juridică şi financiară, pe aceşti oameni în vîrstă, ca să-şi valorifice aceste proprietăţi pentru a trăi onora