Cînd o gîndire e cuprinsă de euforie, se înconjoară pe sine cu încîntare şi entuziasm, se umple de fericire jubilatorie în faţa propriilor sale realizări, atunci acea gîndire tocmai a intrat în criză. De aceea, cred că gîndirea strategică euro-atlantică trece printr-o criză. Ar trebui, poate, să-mi precizez termenii. "Gîndire strategică euro-atlantică" înseamnă, pentru aceste rînduri, efortul mental de înţelegere şi de conceptualizare, mai ales, dar şi de imaginaţie şi de judecată, în urma căruia civilizaţia euro-atlantică, prin structurile sale politice (state, alianţe, uniuni), îşi promovează, apără şi impune interesele politice, economice şi militare în lume. "Criza" se referă la blocajul intervenit în acest proces al gîndirii, la incapacitatea de a conceptualiza coerent, la inaderenţa acestei gîndiri la realitatea culturală şi politică a celorlalte secvenţe ale lumii cu care secvenţa euro-atlantică se află în contact. "Criza" despre care vorbesc echivalează cu absenţa tensiunii sceptice, caracteristică a oricărei gîndiri sănătoase. NATO şi UE au multe trăsături comune. Nu doar că cele două organizaţii au cam aceiaşi membri şi împărtăşesc programatic aceleaşi valori, dar au şi sediile în aceeaşi capitală şi steagurile dominate de acelaşi albastru pur. În plus, Alianţa şi Uniunea trăiesc, acum, aceeaşi stare de spirit pe care aş numi-o euforia extinderilor. Din 1990 încoace, NATO s-a extins spre Estul Europei înglobînd încă opt ţări, iar UE mai mult de zece. Alte două ţări vor intra în UE în mai puţin de doi ani şi altele, multe, au luat opţiunea aderării şi fac ceea ce trebuie pentru a fi admise. La fel şi în cazul NATO - pe măsură ce numărul noilor admişi a crescut, lista candidaţilor a crescut şi ea. NATO şi UE, formule de existenţă politică, economică şi militară cu atractivitate maximă, se simt, astăzi, mai viguroase ca niciodată. Atît de viguroase, înc