Sunt privite, adeseori, ca nişte Cenuşărese. Ori şi mai şi, ca nişte ambarcaţiuni inutile, bune de tras pe mal. Metafore care rezumă statutul acestor reviste, sugerând marginalitatea, fragilitatea şi chiar umilitatea condiţiei lor. Am citit de curând textul încărcat de tristeţe amestecată cu exasperare şi cu oboseală al Martei Petreu despre obstacolele pe care le are de înfruntat ca să ţină în viaţă revista "Apostrof". Nici revista "Ramuri", la care lucrez, nu stă financiar mai bine (ba, aş îndrăzni să zic, dimpotrivă - stă mai rău!), nici dificultăţile de care ne lovim noi nu sunt mai mici. Iar aceste două exemple nu reprezintă cazuri speciale. Cunosc în amănunt situaţia şi nu cred că greşesc dacă afirm că revistele literare, în cvasi-totalitatea lor, abia îşi duc zilele. Prima replică, impulsivă, pe care ar putea s-o aibă cineva (nu neapărat de rea-credinţă) ar fi: Ei, dar dacă nu sunt în stare să reziste pe picioarele lor, atunci de ce să mai apară aceste publicaţii?
(Iar replica nu e pur ipotetică, s-au auzit deja voci care cer asta...)
Dacă luăm în serios întrebarea a fi sau a nu fi? , atunci, pentru a formula un răspuns cât de cât convingător, se cuvine să ne punem mai întâi altă întrebare: Ce sunt aceste reviste literare, presă pur şi simplu, şi atunci ele trebuie să se supună legilor economiei de piaţă, cererii şi ofertei, sau sunt instituţii de cultură, şi atunci ele ascultă de cu totul alte standarde, şi atunci aşteptăm altceva de la ele, au alt rost (altă menire) altă misiune? Fără ezitare, se cade să fie aşezate în rândul instituţiilor de cultură. Nişte instituţii de cultură foarte importante în tradiţia românească. Aşa încât este impropriu să cerem acestor publicaţii literare să funcţioneze autonom, din vânzări, la concurenţă cu ziarele sau publicaţiile mondene ori de scandal. Ele nu pot să aducă profit la propriu, ci do
