In perioada de după 1990 în care n-a mai publicat literatură, Gabriela Adameşteanu a revenit adesea (nu o dată, sub presiunea reproşurilor de a fi dezertat din adevărata profesie) asupra condiţiei de scriitor. Explicînd cum şi de ce a ieşit din literatură, prozatoarea face preţioase mărturii (cu atît mai interesante cu cît aparţin unei autoare austere în materie de confesiune) despre felul în care a ales şi a practicat profesiunea de scriitor. Născută în 1942, ajunge să scrie relativ tîrziu, în jurul vîrstei de 28 de ani, situîndu-se într-un dialog stimulativ cu un grup de prieteni "fără de care nu aş fi scris niciodată sau aş fi scris prea tîrziu" (Limitele rescrierii, p. 299): Nora Iuga, Paul Goma, S. Damian, Mircea Martin, Magdalena Popescu şi, cîţiva ani mai tîrziu, Ioana Ieronim. Cum lucrează ca redactor într-o editură, primul şi constantul ei efort a fost să cîştige un timp pentru creaţie: "împovărată de un serviciu de 8 ore, de drumuri de la un capăt al Bucureştiului la celălalt, de dificultăţi familiale inerente etc., mi-a fost dat să scriu în condiţii întrucîtva neobişnuite colegilor de vîrsta mea care, obţinînd statutul de scriitor mai devreme, erau mai protejaţi. ş...ţ Am scris Ťîn capť în birouri, în autobuze încărcate, în bucătăria unei familii mari şi chiar pline, mergînd pe stradă" (Postfaţă la Dimineaţă pierdută, ediţia a III-a, Prefaţă de Monica Lovinescu, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1997, p. 356).
Dacă nu trăieşte din scris, Gabriela Adameşteanu trăieşte, în schimb, pentru scris, înţeles ca experienţă existenţială fundamentală. în Limitele rescrierii, autoarea mărturiseşte că "am îmbrăţişat cu pasiune deontologia artistică de tip religios a momentului" (p. 299). Asemănînd scrisul unei credinţe, prin devoţiune existenţială, prin sacrificiul pe care îl cere, ca şi prin responsabilitatea misionară pe care o implică, autoarea nu a
