Numim, cîteodată, potrivirile de un fel mai aparte "însoţiri", iar pe cei prinşi în ele birds of a feather. Ca şi cum între pana aceea (de scris...) şi ciudatele constelaţii ale hazardului ar fi vreo inexplicabilă legătură. O refac bine, chiar "aranjate" după anume tipicuri, subţiate ici-colo, ca o amforă, jurnalele "deplinătăţii", ale "culcuşirii" într-o viaţă ce are ea grijă să se aşeze, pînă la urmă, aşa cum se cade. Despre înaintarea în adînc, parcă pe urma unor călăuze care nici nu se mai văd, aşa au ajuns de departe, scrie Gabriela Melinescu un şir de amintiri, publicate din vreme în vreme. Primului volum, apărut în 2000, la Univers, îi urmează "dipticul" de la Polirom, în 2002 şi în 2004. Însemnările cele mai recente, "legate" într-o carte anul trecut, sînt alese din impresiile perioadei 1990-1996, cu "planetele" ei schimbătoare. Tonul lor este acela de scrisoare pe care tot amîni să o trimiţi, fiindcă ştii prea bine că n-are cum, oricît te-ai grăbi, să mai ajungă la timp. Aproape de capătul cărţii, ca posibilă "fantă" spre tălmăcirea imaginilor din care e făcută viaţa, semnificativă rămîne sărbătoarea de sfîrşit de an a Academiei Suedeze, la care poetul Kjell Espmark citeşte un poem despre Nichita, cel "plîns" în primul volum din jurnal: "era vorba de o scrisoare sosită cu întîrziere, cînd Nichita era deja mort." Autoarea jurnalului nu "înregistrează" acolo, ca spectatoare, doar simple păreri de rău, ci un echilibru hotărît în altă parte, "poate o expresie a Echinoxului de iarnă, cînd ceva se schimbă în viaţa plantelor, care influenţează secret viaţa şi visele oamenilor, neştiutori de proiectele din stele." Oamenii sînt, aşadar, nişte inocenţi bănuitori. Şi suspiciunile lor vin, cel mai adesea, din vise.
S-ar putea chema, acest jurnal, scris în urma soţului, editorul René Coeckelberghs care, murind, a lăsat în loc iubire cît pentru to
