Aşa îmi ziceam cînd am văzut pe Mezzo extraordinarul spectacol Les Paladins de Jean-Philippe Rameau de la Théâtre du Châtelet, cu Les Arts Florissants sub bagheta lui William Christie şi Compania de dans Montalvo-Hervieu. In-cre-di-bil! Bun, să las deoparte entuziasmele şi să spun despre ce este vorba. După un generic vesel, cu imagini cu feţe zîmbitoare şi cu animale sau pui ieşiţi din ou, începe spectacolul. Primul impact: pe uvertură, apare un tip care dansează cu mişcări de break-dance; pe fundal sînt proiectate imagini cu un grup de capre care fug şi apoi cu nişte oameni îmbrăcaţi de epocă, care sar voioşi pe nişte norişori. Te întrebi ce legătură are muzica barocă (interpretată chiar restitutiv, deci cît mai aproape de spiritul epocii în care a fost creată) cu break-dance-ul, dar observi imediat că apropierea nu e deloc forţată şi că lucrurile merg foarte bine împreună. Apoi încep să cînte soliştii. Sînt tineri, plini de viaţă şi susţin foarte bine partitura muzicală. Te gîndeşti la toate Violetele grase pe care le-ai văzut, care-şi cîntă iubirea ofticoasă pentru Alfrezii la fel de trupeşi. Nu, de data aceasta cei doi amorezi, Argie şi Atis - interpretaţi de Stéphanie d'Oustrac şi Topi Lehtipuu -, sînt chiar tineri şi frumoşi, se mişcă natural pe scenă, nu ca doi hipopotami, ba chiar uneori au şi pasaje coregrafice (în urma cărora cîntă fără nici o problemă, fără să gîfîie deloc). Dar nu povestea frumoasei Argie, care-l iubeşte pe tînărul Atis - spre disperarea tiranicului Anselme - e importantă aici. Important e spectacolul. Muzica lui Rameau, adusă la urechile noastre de William Christie, un maestru al muzicii restitutive, este dublată încontinuu de prestaţia dansatorilor din Compania Montalvo-Hervieu. Dublată şi completată - aş adăuga -, deşi repertoriul lor este din dansul modern, ba chiar - precum spuneam - din hip-hop sau break-dance. Partiturile s