Tot mai marginalizaţi, mai ostracizaţi, compozitorii seamănă din ce în ce mai mult cu nişte tăciuni care scot mult fum, fără să încălzească şi fără să lumineze. în plus, izolarea şi abandonarea lor de către cetate au dezlănţuit ambiţii şi orgolii precum moartea ce vrea să pună gheara peste tot. Aşa se face că, etalîndu-şi copios ambiţiile şi orgoliile, majoritatea compozitorilor de azi se visează în culmea puterii şi a graţiilor quasi-totale. Aproape că nu mai există creator de muzică savantă care, oricît de nepăsător, oricît de aparent dezinteresat ar părea, să nu îşi deconspire vanitatea şi să nu se inflameze în clipa cînd îşi vede ameninţată poziţia, atît de adîncă îi pare rana făcută amorului propriu. Ambiţioşilor le place actualitatea. Uitaţi-vă la compozitorii contemporani: cu cît sînt mai implicaţi în aspectul prospectiv, experimental al limbajului muzical, cu atît mai grele le sînt suspiciunile şi mai sensibile orgoliile. Fapta docilităţii, a încartiruirii se prescrie, iar ideea cutezanţei nu se iartă, probabil, niciodată. Se spune că familia şi prietenii nu pot judeca un creator. Dar dacă opera acestuia circulă doar în perimetrul rudelor şi al amicilor? Dacă egoismul compozitorului a ajuns să fie ca mersul pe unele terenuri accidentate, care te lasă să ghiceşti, după felul cum răsună paşii, dacă traversezi lespezi de piatră sau de lemn, plenitudini sau văgăuni? Dacă ajuns sub florile politeţii, vuieşte dur în contact cu semenii? Compozitorii, se ştie, sunt mai mult sau mai puţin ranchiunoşi. Numai că cei virtuoşi transformă invidia în competiţie, pentru ca cei meschini să o convertească în vrăjmăşie. în definitiv, invidia reciprocă a compozitorilor nu are în zilele noastre nicidecum un suport real, întrucît aproape nici unul nu duce o existenţă atît de tihnită şi de apreciată pe cît ar trebui să i-o aloce invidioşii. Speranţe înşelate, succese ratate, p