Studiile de literatură feminină sunt încă un lucru rar în peisajul literar de la noi. Toată lumea pare să fie de acord că în literatura română (ca, de altfel, mai peste tot în lume) imaginea standard a feminităţii este aceea propusă (şi impusă!) de perspectiva Autorului (majuscula ne ajută să-l recunoaştem aici, desigur, pe atât de controversatul dead white male). Lui i se datorează, în fond, perpetuarea acelor formule-şablon de tipul inefabilul/ eternul feminin sau misterul feminităţii care a făcut ca, dincolo de epoci, timp şi mode, stereotipurile feminine să varieze, practic, foarte puţin. E de-ajuns să recitim, prin această grilă, literatura română de până la cel de-al doilea război şi nu de foarte multă subtilitate va fi nevoie pentru a descoperi că este greu (aproape imposibil) să ne dăm seama ce gândesc, ce cred sau ce simt personaje ca Ioana, Adela, Vera, Ela sau Otilia. Excepţiile - Mini sau Nory, din proza Hortensiei Papadat -Bengescu, să spunem - vin să confirme ipoteza că nu de puţine ori perspectiva Autorului este schematică şi deformatoare.

În acest context cartea Elenei Zaharia Filipaş, Studii de literatură feminină, apărută de curând la Editura Paideia, este binevenită, cu atât mai mult cu cât încearcă să exploreze un spaţiu aproape ignorat de istoriile noastre literare. Deşi conceptul însuşi de "literatură feminină" mi se pare oarecum discutabil (G.Călinescu îl foloseşte la noi, printre cei dintâi, în cunoscutul capitol din monumentala sa Istorie ...), întrucât pare să sugereze un soi de enclavizare, demersul critic întreprins de Elena Zaharia Filipaş este, în fond, unul util şi interesant. Dincolo de faptul că aduce în atenţie una dintre numeroasele "restanţe ale criticii", această colecţie de studii consacrate prozatoarelor din literatura română a secolului XX propune o evaluare lucidă, detaşată şi nu lipsită de ironie a producţii