cine plăteşte, cine decide şi cine beneficiază? Mark Schuster, un binecunoscut expert american în domeniul politicilor culturale, a sintetizat principalele întrebări ale căror răspunsuri (corelate) conturează un sistem de finanţare publică a artei şi a culturii, oriunde în lume: cine ar trebui să plătească?; şi cine ar trebui să decidă?. Cum s-ar traduce ele în contextul românesc? În primul rînd, prin adăugarea unei a treia întrebări, care se pune într-un mod specific contextului european şi, mai ales, est-european: cine ar trebui să beneficieze? Cine plăteşte? Sursele sprijinului public au fost, tradiţional, cele din bugetul de stat, deci din taxele plătite de toţi cetăţenii şi redistribuite parţial în cultură. Presiunea în creştere asupra bugetului a dus însă, în toate ţările, la încercarea de a găsi surse alternative care să le suplimenteze şi nu să le înlocuiască. În ţările din estul Europei, spre exemplu, aceste eforturi au dus la apariţia frecventă a unor asemenea mecanisme, care suplimentau fondurile destinate culturii prin taxe sau accize aplicate asupra alcoolului şi jocurilor de noroc, sau din profitul loteriei (Estonia), prin taxe asupra preţului echipamentelor electronice ce pot înregistra sau reda conţinut cultural (Fondul Cultural Naţional din Ungaria). Şi România a făcut asemenea eforturi; astfel, în 1997 s-a creat Fondul Cinematografic, prin aplicarea unor taxe asupra preţului minutelor de publicitate la televiziune, a închirierii casetelor video şi a exploatării filmelor străine în cinematografe (administrat de actualul Centru Naţional al Cinematografiei şi reprezentînd principala sursă de susţinere a proiectelor cinematografice). În 1998 a luat fiinţă Fondul Cultural Naţional, prin aplicarea unor taxe la preţul unui mare număr de produse şi servicii. Acestea nu s-au dovedit însă purtătoare ale unor sume importante, fapt care, alături de lipsa